De câteva zile citesc cartea lui Franz Ruppert „Traumă, atașament, constelații familiale – Psihoterapia traumei” și astăzi mi-a atras atenția ceva ce simt să împărtășesc cu tine.
Poate ți se vor părea informații greu de digerat, poate nu vor fi pentru tine la momentul acesta sau poate pur și simplu nu rezonează cu tine, îmi imaginez că asta se poate întâmpla fiind un fragment dintr-o carte de specialitate, însă cu siguranța ceva se va deschide pentru tine. E posibil să existe și multe rezistențe în tine deoarece este un subiect extrem de important și sensibil totodată.
Am pornit la drum și am ales cartea acesta după ce am fost intrigată de o replică a unei terapeute de renume internațional, Esther Perel: „Spune-mi cum ai fost iubit în copilărie și îți voi spune cum vei iubi”.
Ce e interesant e că înainte de a mă apuca de citit cartea asta am scris întâmplător articolul acesta despre iubire și cred că se îmbină perfect.
Extras din carte:
„Tipuri esențiale de relații de atașament
Atașamentul matern este pentru fiecare om forma primară de atașament. Ceea ce se întâmplă în acest prim și cel mai important atașament își lasă pecetea asupra vieții ulterioare a fiecărui om. Atașamentul matern stabilește structura fundamentală a psihicului și viitorul său tipar de atașament și relație. De la bun început mama și copilul trăiesc într-un continuu proces de schimb emoțional. Între cei doi circulă un flux de sentimente în ambele direcții, sentimentele mamei fiind mai puternice și determinante. Pentru copil, ele formează baza propriei sale lumi de sentimente. Lumea sentimentală a mamei, experiențele și amintirile conținute de aceste sentimente vor deveni prima piatră de construcție, piatra fundementală a dezvoltării sufletești a copilului și a propriei sale identități.
În acest sens, copilul este mama sa. În atașamentul matern, copilul găsește forma primară (prototipul) a propriei sale identități. Este ceea ce este mama sa. La începutul vieții lui, copilul este o prelungire a sufletului matern. Prin ceea ce simte și prin comportamentul lui, copilul exprimă ceea ce mișcă mama în cea mai profundă intimitate a ei. Senzorului copilului nu-i rămâne ascuns nimic din sufletul mamei, pentru că el supraveghează neîncetat starea emoțională a mamei: dacă mama este aici pentru mine, este trează, doarme, are gânduri bune pentru mine, mai trebuie să-mi fie frică de ea și pentru ea?
Copilul este oglinda sufletului mamei sale – a structurii ei psihologice și emoționale complete.
Mame și fiice
Aproape că nu există un atașament atât de strâns ca cel dintre mame și fiice. În fiica ei mama se poate transpune cel mai bine, iar fiica are în mama ei persoana al cărei suflet îl cunoaște pe dinafară și pe dinăuntru. De aceea, relațiile simbiotice mamă – fiică nu sunt rare. Deseori mamele și fiicele se pot desprinde una de alta doar cu greu. Mamele suferă alături de fiicele lor, iar fiicele lor împart bucuria și suferința cu mama lor. În mama lor, fiicele experiementează ce înseamnă să fii femeie. Dacă mama este activă în feminitatea ei, fiica nu va avea nici ea nicio problemă cu latura feminină. Dacă fiica percepe în mama ei doar aspectele negative ale existenței ca femeie, ea va fi nesigură în a-și trăi propria condiție de femeie.
Mame și fii
În societățile tradiționale se așteaptă ca femeile să nască un fiu care va deveni urmașul, moștenitorul sau succesorul la tron. De aceea, multe femei se simt puse mai mult în valoare prin fiul lor. Îl privesc cu mândrie. Dar, ca femei, le este greu să empatizeze cu sufletul unei ființe masculine. Au tendința să-l educe și să-l considere ca pe o fată. Din această cauză, fiii trebuie să facă față conflictului de a-și dezvolta masculinitatea sub tutela unei femei. Fără tată, aceasra este o misiune greu de rezolvat. Și chiar dacă bărbații adulți nu vor să audă aceasta: ei sunt, de asemenea, legați sufletește toată viața de mama lor. Ceea ce nu au putut rezolva în relația lor cu mama, vor târî în toate relațiile lor private și profesionale, ca o povară.”
Teoria atașamentului a fost dezvoltată de John Bowlby, dusă mai departe de Mary Ainsworth și mulți alții, iar Franz vorbește despre ea în cartea de care ți-am menționat la început.
Chiar dacă ți se pare că nu prea se mai potrivește cu zilele noastre pentru că acum băieții nascuți nu mai sunt succesori la tron sau regat, aș zice să te mai gândești un pic, deoarece ceea ce studiul genelor, epigenetica, a descoperit de curând că avem material informațional transmis la nivel de gene, de la 14 generații în urmă… Totodată se știe că toți oamenii sunt, în proporție de 99,9% identici, adică toți oamenii posedă aceleași aproximativ 35.000 de cărămizi genetice. Ceea ce nu se moștenește din punct de vedere genetic, este regularizarea genetică, așadar, modul în care se conectează și se deconectează genele existente. Răspunzători pentru acestea sunt așa numiții „factori de transcripție” iar ei sunt de fapt dirijați de semnalele care vin din corpul propriu sau din mediul înconjurător.
Adică pe românește, așa cum înțeleg eu, în materialul genetic ai informația a 14 generații în urmă, iar asta îți influențează ( nu determină) setarea de bază, însă modul în care ai învățat în primii ani de viață să interpretezi realitatea, îți decide viața. Și fiindcă viața ta constă într-un proces continuu de interpretare a realității, îți poți vindeca trecutul, boli schimbându-ți doar interpretarea asupra realității. Acesta-i și motivul pentru care terapiile funcționează atât de bine, deoarece oferă posibilitatea de a-ți schimba „filtrele”, „ochelarii” pentru a privi cu alți ochi realitatea.
„Schimbă-ți povestea și-ți vei schimba viața!” Tony Robbins
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
P.S. Zilele următoare voi scrie și despre atașamentul patern.
