Am întâlnit multă reticență atunci când am încercat să povestesc (așa cum am înțeles eu) despre rădăcinile adânci și proveniența timpurie ( din primii ani de viață) a unor probleme curente. Și înțeleg perfect deoarece mult timp m-am opus și eu științei din frica de a mă reîntoarce în locul de care am vrut să fug. Mi-am folosit frica mascată drept argument. Oare când va deveni atât de evident că pentru a funcționa sănătos ca adulți va trebui să ne întoarcem atenția în copilărie?
Acele relații pe care nu le putem menține, acele iubiri cu care nu ne putem conecta, acele emoții pe care ne este frică să le experimentăm, acele șanse ratate, acele regrete care ne macină, acele planuri care încă stau pe foaie… Acestea se vindecă atunci când ne reîntâlnim cu acel copil din noi pe care-l renegăm. Acel copil a căror circuite neuronale au fost legate „greșit” și care acum nu te lasă să-ți vezi de drum. Acel copil care a decis metaforic să se „îmbrace” emoțional cu o blană de oaie (pentru că îi era „frig” emoțional) și care nu lasă adultul să se bucure de vara de afară.
Ființa umană are la naștere cel mai slab dezvoltat creier și îi ia aproape 14-18 ani 
🙂 ca să-l dezvolte complet și 2-3 ani ca să-l dezvolte ptr nevoile primare. Acei 2-3 ani sunt în schimb cei mai cruciali dezvoltării emoționale. Circuitele neuronale se formează pe baza primelor relații de atașament.
Exceptând minunata capacitate a creierului de a fi plastic (neuroplasticitatea), adultul își retrăiește și reconstruiește inconștient, pe alocuri parțial, pe alocuri integral, prima și singura iubire/ relație pe care o cunoaște, cea din primii ani. Poate fi relație eu-tu, eu-situații de viață, eu în context social, eu – eu, eu- ceilalți etc.
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
Cu drag,
Laura
