De multe, mai ales dacă vorbim despre a face bine lucrul respectiv. Și cred că este important să luam în calcul și complexitatea obiectivului. Aud des 21 de zile, 30, 300 de zile etc, însă mie nu mi-a ieșit niciodată atât de repede, deci cred că fac eu parte din grupul acela de studiu numit „excepții” sau „anomalii”.
Zilele trecute în timp ce lucram un procedeu de bază la Aikido, am avut conștientizarea că deși l-am repetat de n ori până acum, de fiecare dată am învățat cu totul altceva despre procedeu, și că mai am nevoie de timp ca să șlefuiesc tehnica ca mai apoi să pot afirma că îmi iese.
Prima dată când mi-a fost predat procedeul n-am fost nici de departe în stare să mă concentrez la tehnica aplicată, pentru că mă încurcam în picioarele și-n mâinile mele. O perioadă bună de timp (cam în primele 6 luni) puteam să jur că atunci când intram pe tatami, mă metamorfozam în miriapod. Parcă aveam mâini și picioare în plus. Mi-a luat ceva timp până am reușit să-mi obișnuiesc corpul (prin multă repetare), să-și armonizeze cele 4 membre. După vreo 6 luni am reușit să-mi stopez metamorfozarea și să rămân la stadiul de homo sapiens 🙂
După o altă perioadă intensă de repetări ale aceluiași procedeu (cam alte 6 luni), am descoperit că și partenerul sau partenera mea de practică aveau tot 4 membre, nu 8 sau 16. Evoluasem. Și uite așa a trecut primul an de practică. Nu-ți imagina că doar asta făceam în timpul antrenamentelor, ci 50 de alte procedee, însă întotdeauna ne întorceam la procedeele de bază.
Și după aproape 7 ani de repetări, realizez că deși am învățat enorm despre procedeu, mai am încă atât de multe de șlefuit la tehnică. Acum mă focusez pe tehnică deoarece am exersat de atât de multe ori încât nici nu mai știu cum de reușeste corpul să-și armonizeze atât de mult membrele. O face inconștient acum, dându-mi spațiu să fiu atentă la detalii.
Însă au trecut 7 ani în care am exersat, hai să nu spunem săptămânal ci poate lunar. 7 ani și abia acum pot afirma că încep să înțeleg tehnica.
Lucrurile pe care le-ai exersat îndeajuns și le-ai înțeles cu adevărat, fac parte din tine
Realizând asta am început să mă uit în ce domenii mă cred „expertă” sau cred c-am înțeles anumite aspecte. Mi-am amintit că am zis de multe ori „știu asta” sau „am citit despre asta”. Însă lucrurile pe care le-am înțeles cu adevărat, fac parte din mine. Interesant a fost să m-am surprins zicând „așa-i”, și mi-am dat seama că spun asta doar atunci am în mine informația respectivă, când am experimentat-o și când o pot confirma. Când zic și ziceam „știu asta” ea există doar la nivelul de informație și că nu am testat-o.
În sesiunile de coaching atunci când un client îmi spune „așa este”, realizez că într-adevăr informația a făcut click pentru el. Dacă spune în schimb „ai dreptate” sau „știu”, îmi dă indicii prețioase despre faptul că nu este încă lângă momentul click-ului, ci este în lucru și că subiectul discutat încă necesită timp de procesare.
Și e valabil pentru toți asta.
M-am gândit dacă se aplică doar la Aikido, însă mi-am amintit că asta mi se întâmplă des. Chiar dacă ascult un discurs pe youtube despre motivație de exemplu, și-l ascult de 5 ori, de fiecare dată înțeleg câte o altă parte. De multe ori dacă las să treacă câteva zile, atunci când reascult am sentimentul că este prima oară când aud informațiile astea. Orice lucru sau gest pe care-l fac acum aproape involuntar, a avut nevoie de zeci sau sute de ore de practică.
De astăzi, când voi auzi fraza „știu asta” sau „am citit despre asta”, voi întreba: Și? Cât aplici sau câți ani ai exersat-o?
Tu câte lucruri știi sau despre câte lucruri ai citit și ai habar, dar despre care vorbești de ca și cum ar fi parte din tine?
Eu după 7 ani încă nu am ajuns să spun așa-i!
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
