Educație Relațională

Astăzi m-am întâlnit cu Maria. Îmi spune că o cunoşti deja şi te roagă, aşa ca între prieteni buni, să o asculţi cu inima.

Maria mi-a spus de ieri că ei i-a ajuns să-i mai fie frică. Că e prea mult să fie înconjurată din toate parţile de opinii, standarde, pretenţii, acuzaţii, aşteptări.

Să-i fie frică de faptul că nu se poate ridica la nivelul aşteptărilor celor din jur, al familiei, al profesorilor, al prietenilor, al angajatorului şi chiar al societăţii. Să i se spună constant că trebuie să facă mai mult, mai bine şi mai frumos. Că ceilalţi pot mai mult. Cică de mică aleargă încontinuu spre tărâmul lui „MAI BINE” şi încă n-a ajuns la el. Mă intreabă dacă am auzit de el. I-am spus că da.

Mi-a spus că dacă la început era nevoie de un factor extern care să-i ceară fară intenţie voită să se ridice la anumite standarde, acum poate şi singură să facă asta. A învăţat în ani de condiţionari. Chiar nu mai are nevoie de nimeni. Are „piticii lor” cu ea care îi şoptesc mereu. Ea îi numeşte piticii ruşinii. O fac chiar să se certe singură când nu face ceva bine iar atunci când reuşeşte îşi spune că se putea şi mai bine. N-o mai lasă să se bucure de nimic deoarece îi şoptesc că undeva, acolo, se află încă tărâmul lui Mai Bine şi că n-are voie să-şi tragă sufletul până nu ajunge acolo.

Dar ieri mi-a zis c-a obosit şi ca îi e de ajuns cât s-a autosabotat. Că vrea să se oprească şi să înţeleagă ce vrea, iar dacă asta va incomoda pe cineva, este în regulă. Că tărâmul lui MAI BINE mai poate aştepta. Ştie doar că a obosit să-i mai fie frică!

Astăzi îmi spune că s-a uitat mai atent la ea şi că a înţeles ce ştia şi când era copil, că este miracol. Că este energie pură ce încă depăşeşte sfera înţelegerii umane. Ca ea nu face nimic deosebit ca să existe ci tot ce poate face este să supravieţuiească. Că are un organism ce-i funcţionează ceas fără ca ea să aibă măcar vreun mic aport. Că totul din ea este susţinut. Şi că toţi suntem la fel iar în momentul acesta în care scriu iar tu citeşti, nu depunem niciun efort conştient că să  ne susţinem inima să bată regulat. Sau respiraţia. Nu! O parte din creierul nostru a fost deja programat s-o faca pentru noi. Ce binecuvântare! Mă întreaba retoric de ce oare uităm?!

Îmi mai spune că astăzi iubeşte faptul că poate experimenta lumea, minunăţiile ei şi că astăzi îşi va oferi ocazia să se bucure de orice întâlneşte în cale, de un zâmbet, o clipă, un om ca şi cum le-ar vedea prima oară. De clipa asta. Şi că iubeşte faptul că în ea şi în noi deopotrivă, se află întreaga lume şi că avem puterea de a o influenţa. Că suntem făcuţi din aceleaşi elemente ca tot ce există în atmosferă. Cică am fi chiar praf de stele. Că suntem mare dar suntem şi ocean şi rau şi lac. Şi că aşa suntem cu toţii. Doar că uităm şi ne speriem. Mă bucură s-o aud vorbindu-mi. Se amuză spunându-mi auzit că şansa ca tu să te naşti este de 1 la 400,000,000,000 iar alţii spun că ar fi o şansă de 1 la 10^2,685,000*

Maria îmi spune să-ţi transmit că te-a observat că nu-ti acorzi timp să priveşti miracolul din tine. Cică ai să găseşti o întreagă lume. Îmi spune că esti de fapt întreaga lume, iar asta te face să fii de ajuns! E timpul tău să-i zâmbeşti vieţii.

Şi să-ţi reamintesc că aici, pe Pământ, nu vei mai fi niciodată atât de tânăr/ă precum eşti astăzi. Eşti o minune şi că nu eşti aici din întâmplare. Poate aşa te vei prinde mai repede.

Te roagă să alegi astăzi să fii iubire şi să manifeşti iubirea! Lumea are nevoie de miracole ca tine, ca mine şi ca ea.

Maria a plecat grăbită să se bucure de oameni şi de viaţă, însă mi-a promis că rămâne aproape şi că se va mai întoarce în curând.

Iar eu îţi doresc să-ţi asumi responsabilitatea unei vieţi trăite din plin!