Citeam aseară pe pagina unei persoane pe care o admir, cum relata o experiență care pe ea a făcut-o să se apropie și mai mult de Dumnezeu. M-a cutremurat și bucurat relatarea, dar și mai mult am apreciat curajul de a-și mărturisi credința și de a le ține piept celor care încercau, prin diverse metode, să o facă să se simtă neadecvată prin mărturisirea ei. Că nu a fost vorba despre Dumnezeu, ci despre ea.
Un gând personal: ne cam ducem pe arătură cu mașina electrică! Metaforă pe care o voi detalia pe parcurs.
Libertatea nedozată ni se urcă la cap la propriu și la figurat. Rata sinuciderilor este în creștere.
Individualismul acesta are multe plusuri, dar are și multe și nebănuite minusuri. Și când mă refer la individualism, mă refer la acel: eu sunt responsabilă de tot, eu am răspunsurile la tot, dacă ceva a mers sau n-a mers bine, totul depinde de mine.
Am să fac o afirmație curajoasă, mă bucur maxim că trăiesc într-o țară în care încă are wc-uri în fundul curții și căruțe pe drum. Știi de ce? Deoarece noi încă facem parte dintr-un legacy, încă avem rădăcinile cu noi, în noi. Cunoscutul aduce liniște. Așa cum au fost ele, au fost stabile. Nu e oare acela motivul în care simțim liniște când ne ducem în zonele din țară care încă își păstrează tradițiile? Totul urmează un ritm știut și cunoscut. Totul e la locul cuvenit.
Dar lumea per total nu mai face parte dintr-un legacy care zice că așa trebuie făcut. Acum poți fi orice, he, she, it. Ai dreptul de a fi și o cană…
Subconștientul colectiv devine tare diluat și fără limite morale, iar pe undeva asta este definiția nebuniei. Am conștientizat că e o utopie ideea că e ușoară libertatea. Nu e. E teribil de dificil fără limite sau cu limite prost definite. Văd asta la un copil mic.
Orice e schimbat brusc, ne etapizat, ajunge să fie copleșitor.
Alain de Botton spune că este prima oară în istoria omenirii în care nu ne ghidăm după divinitate și nu pare că ne ducem în direcția corectă. Că dacă înainte cei care erau săraci erau denumiți „nefericiții”, inducându-se ideea că nu au făcut ei ceva să se nască în acel mediu (din care de multe ori chiar n-ai cum să ieși), în zilele noastre, aceștia se numesc „leneși”. Adică totul ține de ei și nu fac ei ceva ca să iasă de acolo. Iar această paradigmă e cea care a făcut să crească numărul suicidurilor.
E prea mult de dus responsabilitatea pentru tot.
Zonele pe care le observ la prima mână că sunt modificate și responsabilizate mult sunt parentingul și relațiile.
În parenting: de la locul unde naști, cu cine naști, modul în care naști, pachetul de naștere, analizele pe care i le faci, vaccinurile, medicul de familie pe care-l alegi, mâncarea pe care i-o dai ( bio, nebio 🙂 ), grădinița la care duci copilul, opționalele, dai ecran, nu dai, când dai, școala, hainele etc. Astea se întâmplă în orașele mari, cele cu acces și implementare mai rapidă a diferitelor curente. În orașele mici încă nu ai de ales: e o singură maternitate, o mână de medici, un medic de familie, o grădiniță maxim 2 etc.
Există o sumedenie de decizii zilnice, cu implicații încă necunoscute pe termen lung. A lua o decizie fără a-i cunoaște rezultatul, necesită curaj mult și resurse interioare. Păi ce te faci cu multitudinea de decizii curajoase pe care trebuie să le iei pentru copilul/ copiii tăi?
În relații: vreau tradițional, nu vreau tradițional? Dacă vreau tradițional cum arată acesta în 2024? Înainte rolurile erau clare, responsabilitățile erau clare și deja stabilite. Breadwinner avea unele responsabilități, housekeeperul avea altele, dar ele erau parte din legacy, clar stabilite și nici nu-și băteau capul cu ele. Acum breadwinners sunt amândoi partenerii, timpul se împarte la fel în piața muncii, relativa egalitate (încă e de ajustat) în piața muncii face competitiv mediul casnic. Social media a adus un serviciu dar și un deserviciu celor care sunt maximizeri. Apare paralizia decizională care blochează până la urmă explorarea. Ai libertate, dar ești blocat… cool.
Cine plătește în oraș? Înainte și în codul bunelor maniere e clar, bărbatul. Acum apare „depinde”. Depinde în ce crezi. Dar acest depinde ocupă prea mult spațiu psihic. Vrei să accepți sau nu, e mai bine când e alb sau negru.
Copii? Vrem copii, nu vrem copii. Când? Cine se ocupă? E multă nesiguranță și incredibil de multă indecizie.
Cine se ocupă de menaj? Da, știu, există personal pe care-l poți angaja acum, însă nu pentru mulți este o opțiune. Cine gătește? Da, știu! Există catering, dar poate cineva vrea să știe ce pune în mâncarea respectivă, deci nu pentru mulți este o opțiune fezabilă și nu în orice oraș etc.
Acum, vrând, nevrând mare majoritate ne încadrăm în maximizeri. Ia exemplul banal de a intra în supermarket unde găsești 100 de varietăți de pâine, 100 de varietăți de cafea, 100 de orice. Alege tu și fii mulțumit cu deciziile.
Problema e că maximizerii iau decizii bune dar se simt prost legat de ele. Satisficers iau decizii bune și se simt bune cu ele.
Cauți fericirea? Este vorba despre experiența subiectivă, nu rezultatul obiectiv. Pe măsură ce calitatea cafelei este bună, cum ne simțim vis a vis de cafea e ce contează cu adevărat, adică PERCEPȚIA.
Iar percepția, în lipsa unei baze deja existente ( legacy), se educă.
Toți dar toți clienții mei raportează lipsa clarității în viața lor personală, mai ales în cea relațională.
Dacă ceva este să fie un laitmotiv, acesta este, lipsa clarității.
Și e normal, nu? La atâtea posibilități și atâtea decizii?! Noi plecați “de acasă” cu un tradițional care nu-l apreciez ca fiind greșit, ci doar născut dintr-o altă nevoie de dezvoltare, cea de poate nevoi primare sau siguranță și securitate personală ( piramida lui Maslow nivelul 1 și 2), vs cea de astăzi autorealizarea, dezvoltarea personală (nivel 5), adică vrem să conducem o mașină electrică cu hamurile pe care le-am luat de acasă. Ai prins ideea.
Și nu mi-a fost asta mai clară paradigma în care trăim și prin care navigăm, ca ieri, citindu-i postarea tipei.
Individualismul acesta pare, de la distanță, definiția clasică a narcisismului, prin sentimentul exagerat acordat propriei persoane, o lipsă de empatie pentru ceilalți și o nevoie excesivă de admirație a calității deciziilor luate.
Parcă nu mai e de mirare numărul crescut de tulburări de comportament și psihice, așa-i? Cică de fapt creșterea aceasta reprezintă doar o creștere a capacității de a le identifica mai ușor. O fi și asta, nu zic nu. Însă la cum arată scena vieții acum: eu, eu, eu… tind să cred că nu e despre identificare, ci este o avalanșă de “nașteri” premature a unor structuri intra-psihice instabile.
Ce m-a ajutat pe mine:
Să decid ca să decid mai puțin 🙂 mi-am ales doar un brand, doar un supermarket etc
Mi-am educat și încă îmi educ percepția asupra experienței – îndeajuns de bun e un obiectiv fabulos.
Să mă descopăr și redescopăr constant în nevoile curente.
Să îmi alegi oamenii cu care rezonez în credințe și în valori.
Să nu fiu Iuda și să mă lepăd de credință.
Să reduc timpul petrecut în Social Media.
Să ofer mai departe ceea ce am văzut că funcționează.
Consider ca în orice experimentare în care ne testăm, deci nu cunoaștem limitele, e nevoie să mergem la extreme ca să ni le descoperim. Și cred că asta facem acum global, mergem în extreme ca să vedem până unde ține. Câteodată testarea asta duce la un rezultat nedorit și final de unde nu mai e cale de întoarcere, altă dată e o modalitate de a înțelege până unde te poți duce. Vom vedea!
Aș vrea să cred că voi mai fi pe aici să văd echilibrarea balanței, până atunci mă întorc la a-mi educa percepția asupra îndeajunsului într-o lume care insistă că nu ești de ajuns și că ești de capul tău pe aici.
Iar astăzi am scris doar despre pericole, beneficiile le subliniez altă dată. Că sunt, multe și ele!
Sau poate doar mă așez în viață și am început să apreciez calmul și cunoscutul.
Cine știe?!
