Ești adult, știu, și crezi că nu se cuvine să te mai joci, așa-i?
Adulții sunt responsabili și merg la muncă, n-au ei timp de joacă. N-au timp ei ca să-și mai dezvolte imaginația, dexteritatea, tăria psihică, cognitivă, emoțională, să-și mai dezvolte creierul sau să găsească o metodă distractivă de eliberare a unei traume emoționale, nu?
Poate că noi adulții am uitat că în joc există explorare și necunoscut iar cele două combinate duc la creșterea creativității necesare în rezolvarea problemelor complicate. Pepler și Ross în 1981 au vrut să documenteze ce efecte au jocurile asupra creierului uman și au supus la teste niște copii cărora li s-au dat 2 tipuri de jocuri ce aveau de rezolvat 2 tipuri de probleme: divergente și convergente. Psihologii definesc convergența – ca fiind problemele care au o singură rezolvare sau răspuns corect ( puzzle) iar divergentele au mai multe rezolvări sau soluții (lego). Iar testele au demonstrat că acei copii care au performat mai bine la jocurile ce rezolvau probleme divergente au exprimat mai multă creativitate în încercările lor de rezolvare a problemelor.
„Jocul ne dezvăluie ce fel de oameni suntem”
Poate nu ne mai jucăm deoarece ne-am pierdut talentul de a ne juca? Că bine zicea Ralph Emerson – este un talent să știi cum să te joci.
Cel mai mult rezonez cu poetul roman Ovid care spunea că jocul ne dezvăluie ce fel de oameni suntem, iar noi avem atâtea imagini de menținut în fața celorlalți, încât nu ne mai permitem nici nouă să ne dăm descoperim ce fel de oameni suntem cu adevărat.
Mai bine ne purtăm măștile decât să ne dezvăluim adevărul.
De ce să ne jucăm dacă jocul ne-ar vindeca când noi adulții avem atâtea probleme „adevărate” de rezolvat…
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
Cu drag,
Laura
