Onoarea că te-am întâlnit
Cea mai frumoasă amintire și „moștenire” pe care vreau să o las celorlalți (și să o iau cu mine), va rămăne zâmbetul.
Vreau să zâmbesc când îmi voi aminti de tine și vreau să zâmbești când îți vei aminti de mine.
Eu una nu-mi imaginez un mod mai frumos de a ne întâlni în relație, iar dacă lumile noastre sunt incongruente, atunci mai bine ne salutăm de la distanță, deoarece apropierea mea de lumea ta necunoscută mă va face să vreau să te schimb, doar ca să-mi fie mie bine.
Și nu asta vreau conștient, dar asta am învățat să fac automat ca să rămân în siguranță. Iar schimbările adevărate au nevoie de timp, nu te vreau cobai 🙂 (decât dacă nu te înscrii conștient și nesilit de nimeni)
Iar până când voi acumula înțelepciune, o relație ce nu are doi oameni unici, va rămâne o relație pe care eu nu știu momentan cum să o cresc sănătos. Dacă-mi doresc să te schimb de cum te-am întâlnit, atunci pentru mine devine o relație pe care aleg să n-o încep, pentru că asta înseamnă că nu-ți onorez prezența, ci ți-o condamn.
Dacă nu pot spune sincer (ceea ce sumarizează perfect trăirea) „Namaste”, atunci e timpul să mă retrag în mine și să observ ce anume nu mă lasă să văd divinul din tine.
Ți-am zâmbit!
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
Cu drag,
Laura
