Este o vorbă de duh, vrei să ai dreptate sau vrei să fii fericit?!
În orice interacțiune ne e frică să ne pierdem sinele nostru și de aceea ținem cu dinții de opiniile pe care noi le avem. Ridicăm ziduri între noi și ceilați, în loc să lăsăm pasarele prin care să comunicăm și să ne întindem mâna unii altora.
Credem că dacă acceptăm opinia celorlalți asta implică faptul că trebuie să o pierdem pe a noastră, de parcă ar exista doar o singură opinie în univers. Undeva parcă este scris, greșit de altfel, că dacă eu validez ceea tu spui sau sunt de acord cu tine, automat îmi invalidez ideea mea.
Sau că dacă una este adevărată, cealaltă trebuie să fie neapărat falsă. Ca și cum în centrul universului nu poate exista decât o singură persoană și asta face să fiu ori eu, ori tu. Sau că nu putem fi amândoi în același timp. Nimic mai neadevărat.
Este nevoie de curaj ca să-ți pui un pic pe pauză ceea ce crezi tu despre lume și să-ți dai voie să asculți. Iar când asculți opinia celuilalt, ceva mișto se petrece. Încep să se dărâme zidurile de apărare și să întindem mâna unii spre ceilalți. Atunci când un om se simte ascultat, se simte de fapt în siguranță. Când înveți cum să asculți, dai voie oamenilor să fie liberi. Iar un om liber are disponibilitatea de a te asculta și pe tine apoi.
Iar în loc de ziduri veți putea construi punți. Și așa discuția devine un punct de conectare, nu de confruntare.
Dacă te simți buricul pământului prea mult timp, vezi cumva să nu fi înconjurat de gardurile pe care ți le-ai ridicat singur din dorința de a avea dreptate. Iar când ridici ziduri, oamenii încep să se apere. Sper că nu te întrebi de ce majoritatea discuțiilor sunt „aprinse”.
Îți doresc să-ți asumi curajul unei relații trăite autentic.
Cu drag,
Laura
