Am ținut să-i mulțumesc pentru darul pe care indirect mi l-a oferit și să-i spun că-l apreciez pentru modul în care își duce la îndeplinire atribuțiile jobului. Răspunsul lui a venit lejer, că IUBEȘTE ceea ce face și că alege să glumească, să danseze, să vorbească cu clienții pentru că așa creează un mediu în care îi place să lucreze și face și timpul să treacă mai repede. Apoi mi-a mulțumit aplecându-și corpul înainte, atât cât să rămână la limita respectului și nu a supunerii, exact ca salutul japonez.
Astăzi am avut o zi extrem de obositoare iar acum spre seară tot ce puteam vedea în fața ochilor era doar patul. Știi momentele acelea în care nu mai poți procesa nici măcar un pic de informație în plus, nici chiar conținutul frigiderului de acasă? Exact așa! Prin urmare am decis să mă duc să mănânc ceva rapid la restaurantul din cartier și apoi să fug la somn. În momentul în care m-am așezat pe scaun am simțit că o să-mi fie al naibii de greu să mă mai ridic de acolo, vreodată! 🙂 Însă în timp ce mi se perindau tot felul de gânduri agitate legate de ce să mănânc, ca printr-o poveste văd apărând prin fața ochilor mei, în pași de dans, cu platoul în mână și cu bucuria pe chip, unul dintre ospătarii restaurantului. Și n-aveam vedenii, omul chiar dansa și fredona ceva în timp ce își servea clienții, într-un restaurant din Militari. Îți zic sincer că în momentul acela mi-a dispărut toată oboseala pe care o simțeam și în schimb am început să mă simt cum valsez exact în ritmul pașilor ospătarului. Și m-am relaxat brusc. Efectiv am fost captivată și mi-am simțit sufletul umplut de sens.
Câtă energie potențială zace în ființa umană! Incredibil! Atât de multă încât pusă în pasiune și condimentată cu dedicare, a luminat încăperea și pur și simplu mi-a alungat oboseala. Și acum când scriu mi se pare incredibil cum a putut să împrăștie în jur atât de multă relaxare și ușurință.
Mintea m-a purtat apoi înapoi la prima noastră interacțiune ( e nou venit în locația aceasta) când a stat de vorbă cu noi vreo 15 minute ca să ne explice noile modificări ale meniului, recomandările lui și ce au diferit în cealaltă locație, neștiind sau nepăsându-i că suntem clienți vechi sau ba. Mai apoi a venit să ne întrebe dacă suntem mulțumiți, și nu a fost întrebarea aia de complezanță, ci a fost o curiozitate reală.
Datorită lui mi-am reamintit de o lume pe care n-am mai văzut-o de foarte multă vreme și o spun foarte sincer. O lume în care se face artă din meseria pe care fiecare și-a ales-o. În care ceea ce faci îți umple mintea, corpul, sufletul și spiritul. În care fiecare clipă vibrează de pasiune. Recunosc pasiunea asta pentru că am văzut-o la părinții mei și de curând la câțiva medici pe care-i cunosc, care ar face meseria lor chiar și pro bono, dar cam atât. Mi-e dor de meseriașii autentici.
Să-l văd pe el dansând în condițiile în care stătea în picioare de dimineață, mi-am reamintit ce înseamnă să sfințești locul. Oricare ar fi acela. Și a fost vindecător deoarece înainte de asta citisem un articol despre lipsa forței de muncă din România, în care se spunea cum unii nu acceptă joburi deoarece sunt înjositoare.
Am realizat că deși fac cu pasiune tot ceea ce fac, am uitat să-mi aduc bucuria aproape. M-am îndepărtat cumva de ea și am proiectat-o în momentul îndeplirii obiectivelor, uitând că ea e cea ce mă hrănește. Iar uitarea asta m-a făcut să mă sleiesc de puteri de nenumărate ori. Am ales să muncesc de la 17 ani în timpul vacanțelor de vară ( ca să am bani de distracție), să fac practică neplătită în bancă, până în ziua în care m-am angajat full time și mi-am reamintit că indiferent dacă am vândut accesorii de telefoane mobile, haine de copii, abonamente telefonice, c-am răspuns la linia telefonică, întotdeauna am sfințit locul, am performat cu zâmbetul în suflet și m-am bucurat de fiecare clipă petrecută acolo ( exceptând momentele în care mă enervam maxim că oamenii se duceau la plajă iar eu lucram zi lumină la 17-18 -19 ani, în plină vară, fix în drum spre plajă :)) ). Poate de aia am și rezonat cu Dragos Anastasiu și-mi este greu spre imposibil să-i înțeleg pe cei care se plâng că nu iau 1000 de euro din primul job…(Nu emit nicio judecată de valoare în direcția de bine sau rău să ceri asta, doar că nu pot să rezonez cu ei. Mi se pare că uită de perioada de ucenicie, care este benefică și chiar recomandată)
Astăzi îmi iau cu mine și vreau să-ți dăruiesc cu bucurie în suflet conștientizările mele, că dacă nu reușești să aduci și bucuria în ceea ce faci, indiferent ce este acel lucru, într-un final te vei pierde pe tine iar viața ta va fi lipsită de sevă. Sunt două căi sănătoase, mari și late, ori schimbi jobul, ori îți schimbi perspectiva. Pe a treia cale nu vrei să pășești sigur. Se numește pierderea identității.
Nu mai căuta pasiunea în exterior, pentru că pasiunea nu se caută, se regăsește uitându-te spre și în tine! Ea se găsește deja în tine! În loc să-ți cauți bezmetic pasiunea prin toate buzunarele, prin toate cărțile, începe să aduci bucurie în ceea ce faci momentan și pun pariu cu tine pe cât vrei, că în timp vei primi mai multă valoare decât ai simțit vreodată. Când îți vei fi dat seama că pasiunea constă de fapt în misiunea și în valorile tale, nu în activitatea desfășurată, caută-mă și spune-mi dacă am avut sau nu dreptate.
Poți da cu mătura pe stradă și să simți că ești un președinte ce-și ia țara înapoi… și dă cu mătura pentru că o vrea curată.
Și toate astea au venit spre mine într-o seară obișnuită de Octombrie…
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
p.s. Au trecut 3 ore deja de la eveniment și simt că o să-mi fie greu să adorm la câtă energie port în suflet
