Cu toții am fost și pe alocuri suntem, chiar dacă nu la nivel conștient, scaieți sau scai 🙂
Undeva, amprentat în subconștientul fiecăruia, ținutul scai ne-a fost formă de supraviețuire. Cum copilul nu poate supraviețui singur în primii ani de viață, apare necesitatea vitală de a avea atenția și prezența permanentă a unui îngrijitor/ părinte care-i devine figură de atașament și de care ajunge într-un final ca în primii ani de viață să se țină scai. În funcție de disponibilitatea persoanei atât fizică cât și emoțională, copilul își creează prin observare, primele tipare de atașament și relaționare. Consider, în glumă, că scaiul este prima formă de atașament ( restul de 4 le poți căuta dând un search pe Google – John Bowlby, tipare de atașament).
Un fresh de toamnă cu întrebări
Când te-ai observat ultima oară că te-ai ținut ca un scai? Ai observat de ce anume te agățai? Să fi fost o persoană, o imagine de-a ta sau poate o situație anume?
Când te-ai observat ultima oară dorindu-ți ca cineva să se țină scai de tine? Ai fost atentă ce nevoie era în spatele dorinței?
Dacă în viața ta încă manifești tiparul de „scai”, o idee ar fi să încerci să observi ce tipar de atașament ai dezvoltat în copilăria timpurie și ce nevoi de bază n-au fost satisfăcute, care te fac să simți nevoia să repeți tiparul acesta și la vârsta adultă. Un scai încă prins creează disconfort.
Poate a sosit timpul să te desprinzi … de situația care te ține blocat/ă, de persoana care este indisponibilă, de credințele limitative, de un loc, de o idee… Poate
Spor la „scărmănat!” 🙂
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
