Deoarece articolul despre atașamentul mamă – fiică ( aici) a fost unul dintre cele mai apreciate articole de pe blog, m-am gândit să împărtășesc cu tine un alt pasaj din cartea lui Frantz Ruppert ( Traumă, atașament, constelații familiale – Psihoterapia traumei), de data aceasta despre traumele de atașament.
Deși este un pasaj cu mare încărcătură emoțională, am ales să-l scriu aici deoarece sunt informații extrem de valoroase pentru noi toți.
Tiparele de atașament ne asigură succesul sau eșecul relațiilor viitoare. Așa cum Franz spune, iubirea este un sentiment care poate fi simțit complet, abia atunci când este vindecată durerea ce a distrus dorința arzătoare de iubire. Mai pe românește, poți iubi complet, când sufletul tău este vindecat.
Traumele de atașament
„Construirea unor atașamente emoționale sigure și trainice este o cerința omenească fundamentală. Fără asemenea atașamente, ne simțim amenințați și total lipsiți de sprijin în existența noastră. Pentru un copil atașamentul față de părinții lui îi este necesar supraviețuirii. De aceea, efectul asupra psihicului unui copil este catastrofal, dacă această nevoie de atașament sincer și stabil nu este împlintă tocmai de către oamenii către care se îndreaptă natural nevoia de atașament – părinții.
Mama inaccesibilă emoțional
Cheia înțelegerii acestor procese rezidă, la rândul său, în logica traumei. Experiențele traumatice pot avea ca efect ca oamenii să nu mai fie capabili de atașamente sentimentale. Atunci ei nu mai pot încheia decât relații, dar nu relații de atașament.
Când devin părinți, auto-protejându-se, nu mai manifestă sentimente afectuoase nici față de copiii lor. Conectarea profundă de care este nevoie între o mamă și copilul ei, pur și simplu nu face „click”, ca și când cheia și lacătul nu se potrivesc. Pentru a folosi și o altă metaforă, peretele pe care copilul ar putea să-și prindă frânghia emoțională nu are cârlige, ci este neted și inaccesibil. Mamele devin astfel cauza traumei de atașament a copiilor lor. În nevoia lor de dragoste, copiii flămânzesc emoțional și, totodată, sunt copleșiți de sentimente clivate pe care părinții lor nu le pot ține în ei și controla. Angoase abisale, sentimentele violente de furie, rușine sau depresie ale mamei se revarsă asupra copilului dornic de atașament, care-și iubeste mama și este legat de ea prin toate sentimentele sale. De aceea, în loc să primească dragoste și dedicare, copilul preia acest haos sentimental al mamei.
Atunci când mamele nu-și pot deschide inima pentru copil, conviețuirea cu copilul devine pentru ele un stres permanent. Copilul trăiește cu reproșul de ai-i fi stricat viața mamei sau tatălui. Orice nimic este prilej de certuri. Nu există o disponibilitate fundamentală pentru înțelegere deoarece pentru o reconciliere singura soluție posibilă ar fi ca mama să își vadă și să își vindece propria rană reprimată.
Copilul nu face asta pentru că el sau ea înțelege încă și mai puțin dificultatea ei de arăta sentimentele reale. Este întotdeauna vinovat. De aceea, strategia lui de supravițuire trebuie să fie retragerea interioară, ceea ce duce la a trăi într-o lume fantasmatică cu singurătatea sa.
Pe de altă parte, copilul este inevitabil și de neevitat atașat de mama lui/ ei și își păstrează nevoia de a o iubi și de a fi iubit de ea. A nu fi iubit de mama sa devine un conflict insuportabil emoțional pentru copilul respins și va lupta cu toate mijloacele posibile împotriva acestei respingeri. Va încerca pe cât posibil să simtă el însuși cum e traseul sufletesc al mamei sale și să facă totul potrivit pentru ea, în încercarea de a fi scutit de respingere, agresiune și nepăsare. În același timp, copilul va fugi de încercările mamei de a căuta consolarea sau împlinirea nevoilor simbiotice prin el/ ea. În final, indiferent de ce va face copilul, el este incapabil să o facă pe mamă să-l iubească, căci sufletul ei a fost prea rău rănit. Iubirea este un sentiment pe care ea va fi capabilă să-l simtă dacă ea va trece prin durerea traumatică ce a distrus în ea dorința arzătoare de iubire.
Pentru copil, sentimentul de gol interior, imposibilitatea de a realiza un contact cu o altă persoană, devine experiența centrală a vieții sale. Caută continuu legătura intimă cu ceilalți, contact pe care nu l-a avut cu mama sa, legătură ce se soldează întotdeauna cu dezamăgire și va rămâne să își manifeste în exterior solitudinea interioară, prin intermediul artei, religiei sau naturii. „
Atunci când ușa către inimă se va deschide, minuni se vor întâmpla. Doar cere ajutor…
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
Cu drag,
Laura
P.S Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să dai like și share ca să ajungă la cât mai mulți prieteni
