Educație Relațională

De câte ori ți s-a întâmplat să te plictisești de ceea ce credeai că-ți va aduce fericirea supremă?

Sau cu câte relații, joburi sau locuri te-ai obișnuit într-atât încât le-ai văzut ca ultimele locuri în care ai fi vrut să fii, chiar dacă alții ți-ar fi luat oricând locul sau cu ceva timp în urmă credeai că este ceea ce-ți dorești cu adevărat?

Te-ai plictisit de multe ori, așa-i? Și? Ce-ai făcut? Ai plecat sau ai rămas?

Îți scriu mai jos ce-am înțeles eu din plecări, din concedii scumpe și din consecvență. Dar nu uita, este doar o parte a aceleași realități!

Cred că voi rămâne pentru totdeauna suprinsă de capacitatea creierului de a se obișnui cu diverse activități, locuri sau trăiri. Și surpinderea este atât în sens pozitiv cât și negativ. Pozitiv atunci când creierul alege să se obișnuiască cu ce vreau eu să fac și care de cele mai multe acest ceva implică efort și disconfort. La polul opus, atunci când am anumite așteptări de la un anumit eveniment și creierul meu se încăpățânează să-mi dovedească contrariul. Și aici mă refer la acele scenarii – când voi avea jobul visat, voi face… când voi merge în concediu în Bora Bora voi fi fericită până la adânci bătrâneți etc. Știi la care momente mă refer, așa-i? 🙂

Dar cel mai des eu mă trezesc visând pe timpul iernii la vacanțele pe plajele însorite, cu nisipuri albe sau aurii având așteptarea că acolo e paradisul mult visat sau așteptat. Evident că atunci când se face vremea să ajung acolo starea de beatitudine mă ține destul de puțin. De obicei ori mă plictisește locul (după 2 săpt așa) ori încep să-mi doresc răcoarea sau alt loc. Oricum ar fi, apare acea stare numită – obișnuința.

Dar acum ceva vreme, stând pe o plajă din lumea asta largă, am avut conștientizarea că noutatea nu ține de locul în care sunt ci de modul în care aleg eu să văd locul. Și ca Universul să se asigure că voi ține bine minte acel moment, a decis să rupă o creangă uscată dintr-un palmier și să mă lovească cu ea în cădere de la 2 m 🙂 Noroc că era uscată!

Am avut conștientizarea că ceea ce experimentam eu de fapt era relaxarea, dar era aceeasi relaxare cunoscută și în Vama Veche și pe banca din spatele blocului… singura diferență era că îmi aduceam eu în conștient că sunt în Asia. Deci practic vacanța pentru mine a fost o fugă, nu o explorare. Un indiciu foarte important. Bineînțeles că noutatea a venit când am făcut altceva decât făceam în mod obișnuit cufundându-mă în cultura localnicilor. Însă știu că dacă aș fi stat o perioadă mai lungă, creierul ar fi făcut ce-i face cel mai bine, s-ar fi obișnuit și ar fi apărut din nou, poate, dorința de a pleca iar la drum. Ar apărea din nou fuga aceea după mai bun, mai mult, mai ca la țară… Asta dacă nu ne educăm setarea creierului care duce la automatism și alegem în schimb să rămânem curioși. De ce să ne educăm?

De atunci am văzut cu alți ochi atât Vama, banca și ceea ce-mi aduce mie relaxarea.

Vezi doar o parte infimă a unei realități

Pentru că de cele mai multe ori, vacanțele, relațiile și evenimentele nu vin dintr-o dorință de explorare ci dintr-o fugă. Iar când fugi proiectezi lucruri ideale pe omul, locul spre care fugi și nici n-ai ochi să-l vezi așa cum este de fapt. Însă ce ai nevoie este să-ți reamintești conștient că ceea ce vezi este doar o parte mică a unei realități care are atât de multe alte părți. Trebuie doar să o explorezi cu alți ochi, iar pentru asta eu personal îi dau credit lui Nikos Kazantzakis și filozofia de viață atribuită lui Zorba grecul. Trăiește totul cu uimire ca și cum l-ai fi descoperit prima oară.

Odată învățat acest mecanism el se poate aplica atât în relația de cuplu cât și celelalte domenii ale vieții.

Și suprinzător sau nu, pentru mine atunci când aplic curiozitatea, ea schimbă tot tabloul. Sau mai bine spus, eu mă schimb. Sunt mai plină de energie, mai dornică de explorare și mai deschisă.

Am spus-o și mă bucur că mi-am repetat-o de atât de multe ori încât am ajuns să o aplic, nu contează cum este situația, contează cum văd eu situația. Astfel am ales să-mi clădesc iubirea, pasiunile și vacanțele.

Pe iubitul meu îl cunosc atât cât experiența mi-a permis și eu mi-am dat voie să-l cunosc. Evoluăm și ne schimbăm în fiecare zi, oare cine este el astăzi? Dar eu? Dar noi? La fel și la job. Pe 3 Noiembrie am aniversat 10 ani în compania la care lucrez… 10 ani 🙂 și știu că de luni pot alege să mă simt ca în prima zi de muncă sau ca în ultima. Am avut suișuri și coborâșuri, apropieri și distanțări, dar cu siguranță pot spune că n-a fost plictisitor.

Tony Robbins are o vorbă care a rămas cu mine: “ La finalul relației tratați-vă unul pe celălalt ca și cum ați fi la începutul relației…și nu v-a mai fi niciun sfârșit”.

Ce voiam să spun de fapt?

Că harta nu este teritoriul.  Că ceea ce tu crezi este una și ceea ce poți găsi este alta. Că realitatea arată așa cum vrei tu să o vezi. Tu ești creatorul ei. Nu e minunat să te gândești că tu de fapt ești la cârmă? Știu! Poți alege să crezi că nu depinde de tine, da! Ai voie să crezi asta doar dacă ești sechestrat sau ești la o vârstă la care depinzi de un îngrijitor, altfel nu!

Mai voiam să spun că iubitul tău nu este astăzi cine știai tu că era ieri și că locul în care te afli și de care ești nemulțumit, poate oricând deveni o nouă aventură dacă îți aduci aminte să experimentezi curiozitatea sau să te joci.

Fii din nou copilul care își lua jucăria și îi dădea atâtea interpretări și cu care se ducea în atâtea locuri, ca mai apoi a doua zi să rescrie cu totul scenariul de viață!

Cum? Începe simplu! Uită-te la un obiect de lângă tine și vezi ce altceva ar mai putea fi. Dacă astăzi ai coborât pe planeta asta și ai primi în mână cana, pixul, telefonul etc. ce întrebuințări ( cunoscute și necunoscute) i-ai mai putea da? Telefonul – pat pentru omizi? Pixul – pod pentru furnici, unealtă pentru hobiți etc

Ai prins ideea! Repetă!