Acum mulți ani de zile am ieșit extrem de boțită după o relație de cuplu pe care am trăit-o intens vreo 8 ani. Dar am ieșit atât de avariată încât mi-am dereglat busola internă după încă pe-atâția ani, timp în care eu mă dădeam puternică. Am fost cu siguranță, dar puterea aceea se construise pe amorțeală și negare.
Am avut șansa să cunosc iubirea și s-o cresc de la o vărstă la care cei mai mulți dintre noi dădeam Capacitatea. De fapt mi-am dat examenul plină de emoții și de hormoni :))) (fiind deja de 1 an într-o relație). În 8 ani de zile am învățat tot ce mi-aș fi dorit și nu mi-aș fi dorit. Am urcat și am coborât în toate locurile posibile din suflet și pământ. Când ești tânăr și fără experiență, totul devine dramatic. Am înflorit și m-am ofilit slăbind la finalul relației 10 kg în 2 săptămâni. Deci da, am trăit totul multiplicat.
La aprox 22 de ani bifasem multe finaluri de proces: aveam cu 10 kg mai puțin adică 42kg, o facultate terminată, o relație de 8 ani încheiată și 5 ani deja în câmpul muncii. Și mai aveam ceva: un fost partener care aștepta un copil cu altcineva, deja Neatentă la semnalele din jurul meu, totul mi se păruse brusc. Brusc m-am trezit că sunt nevoită să renunț la omul pe care îl iubeam, neștiind la vremea respectivă povestea lui ascunsă. Pentru că da, cu toată durerea adunată, am considerat că este datoria mea să mă respect. Nu a lui. Și m-am respectat plecând … plângând. Dar am plecat.
Și-am plâns și iar am plâns. Până-ntr-o zi când n-a mai fost nimic de plâns. O relație se încheie cu adevărat când îți răspunzi sau primești răspuns la toate întrebările pe care le aveai despre.
A fost o perioadă “divină” din viața mea.
Uitându-mă înapoi a fost chiar divină în adevăratul sens al cuvântului.
Dacă aș da timpul înapoi aș face lucrurile fix la fel și mi-aș dori chiar și finalul să rămână tras la indigo. A fost ca un examen de purificare al tuturor măștilor pe care învățasem să le port din nevoia de a fi acceptată și unde am înțeles că cel mai dur abandon e cel a sinelui, nu când altcineva pleacă. Modul în care eu m-am construit, în care eu am învățat să jelesc și în care eu m-am întors la mine, modul în care relația aceea a schimbat atâtea destine în jur, face ca totul să fi meritat. Eu astăzi iubesc așa cum o fac, sunt partenera de viață care sunt, practic consiliere în și de cuplu și cel mai mult lucrez pe tema iubirii, a iubirii de sine și a iubirii conștiente în cuplu, datorită în parte și acelui început tumultos de viață. Datorită modului în care eu am ales să așez experiența aia pe raftul vieții mele. Și ea e pusă în ramă, într-un colț uitat pe etajeră.
Când ieși dintr-o relație și afli că încrederea ți-a fost înșelată, că omul a avut corpul și atenția divizată în 2 relații și că el și relația în care eu am investit ani și emoții nici măcar nu mai există, prima și cea mai mare palmă pe care am dat-o, a fost mie însumi. Că celălalt oricum era plecat de mult. Nu că aș fi dat altcuiva. În lipsă de alte răspunsuri am crezut că eu eram răspunsul la toate. Și întrebările erau grele. Credeam că eu am fost de vină și că eu eram neadecvată.
Adevărul este el în neasumarea sa a încercat să mă facă pe tine responsabilă de tot. Deh! Cel care înșeală se minte în primul rând pe sine, iar cu lipsa autenticității se trăiește greu.
Însă suprinzător a fost că niciodată nu l-am judecat pe el pentru alegerea pe care a făcut-o atunci, ci doar modul neasumat în care a ales s-o facă. Niciodată nu l-am vorbit de rău. Mi se pare o falsă realitate să aduci injurii unui om cu care ți-ai petrecut ani. I-am separat comportamentul de el ca om și așa am putut să-l pun la colț. L-am certat de multe ori în mintea mea, apoi în suflet i-am urat fericire. Aș fi putut în atâtea feluri să-i stric castelul de nisip pe care și-l construise din minciuni, dar am ales să-mi văd de drum. Le-am lăsat spațiu să-și confecționeze ciment, să curețe molozul, ca mai apoi să-și ridice proprii lor pereți, deoarece mai presus de iubirea față de tot ce construisem în imaginația mea despre el și noi, eu am pus iubirea față de mine. Iar iubirea mea construiește, nu dărâmă.
Pe mine iubirea și respectul m-au făcut să tac și să iau distanță de toate neadevărurile pe care el încerca să și le spună despre mine, doar ca să-și curețe conștiința. Puțin știa el că ea se curăță doar când zici adevărul, nu când minți. Cândva el a vrut să se întoarcă…dar n-a mai avut la cine. Cine fusesem cândva nu mai exista de mult. Am impresia că sunt un om atât de diferit structurat psihic, încât dacă ne-am întâlni pe stradă nici nu cred că m-ar mai recunoaște.
La finele relației am pornit în viață ascuțindu-mi colții și ghearele și pedepsindu-mă inconștient pe mine, i-am pedepsit la fel de inconștient pe mulți dintre cei care l-au urmat. Să-mi fie cu iertare, atât am știut atunci! Am avut însă șansa să cunosc bărbați extraordinari care mi-au bandajat rănile pe care eu nici nu știam că le am, care m-au iubit și care m-au forțat să dau piept cu propria mea lipsă de asumare. Am stat cu un zid de apărare ridicat și am plecat din orice relație care mi-ar fi dat cel mai mic semn de durere. Preferam să plec decât să sufăr iar. Ce promisiune mi-am făcut a fost să fiu autentică și să ies din relațiile în care eram iubită mai mult decât puteam eu oferi, pentru că da, ani de zile am fost indisponibilă emoțional din cauza acelei răni.
Ceea ce acum știu că reprezintă un proces de doliu, eu l-am trăit atunci ca pe o falsă libertate. M-am ridicat de jos, m-am scuturat și am crezut că nu-mi pasă, când de fapt doar mi-am ascuns durerea. Pe vremea acelei relații, nu doar am iubit ci am vrut chiar să posed. Făcând asta m-am pierdut pe mine din vedere. A fost corect, a fost mai ușor, până când n-a mai fost. Până când un bărbat minunat s-a oprit, mi-a „aprins lumina”, mi-a mângâiat fața și mi-a zis că mă mint singură. Sosise timpul să cos rana, pentru că de iertat iertasem de mult. Iertasem parțial încă de când am plecat.
Și Doamne câte s-au schimbat de atunci! Așa am ajuns eu la terapie dorind să văd ce a văzut acel om când a privit în sufletul meu, oare ce a văzut de mie îmi era atât de ascuns? Și am găsit. De fapt m-am regăsit îmbogățită cu toate experiențele pe care le avusesem. Abia după ani, după ce m-am reîntors în locul din care am picat, când am retrăit ce n-am avut resurse să trăiesc atunci, când am putut să-mi spun mie tot ce nu mi-am spus vreodată, am simtit cum rana se închide. M-am dus în terapie ca să îmi regăsesc acele părți opuse ale sinelui pe care le-am pierdut în procesul de dezvoltare, ca să le cunosc și să le dau spațiu înainte de a aștepta pe altcineva care să mi le oglindească. Am vrut ca înainte de a păși în altă relație să cunosc ce caut de fapt în ceilalți.
Și am găsit, la început timid, cum se ascundeau acolo adânc în mine.
Apoi a apărut vindecarea și Andrei odată cu ea. Mereu am spus că dacă n-aș fi început să vindec la timp, n-aș fi putut să-i văd minunea care este în el. Aș fi pierdut mai mult decât mi-aș fi putut imagina. Când ne-am îndrăgostit unul de celălalt, eram amândoi deja îndrăgostiți de noi înșine iar asta ne-a făcut apți să ne bucurăm real, fără măști, unul de celălalt.
Viața te recompensează abia atunci când ești demn de acel cadou. Se pare că am fost și încă sunt.
Uitându-mă înapoi sunt cea mai mândră de faptul că rănită fiind tot n-am fugit de iubire. Că m-am iubit atât de mult încât să plec cu capul sus și spatele drept. Că nu m-am mai întors. Că am ales să nu fac rău chiar și atunci când aș fi putut s-o fac. Că mi-am asumat decizia și că am stors-o de toate lecțiile posibile. Și mai presus de toate că n-am încetat să iubesc iubirea, ci chiar s-o onorez.
Și că am ales să construiesc din povestea mea nenumărate alte povești frumoase. Că am ajuns un consilier al iubirii și al autenticității. Nici nu mă interesează forma în care vine iubirea. E autentică? Perfect! Relația aceea și tot procesul de după și-au atins scopul de a-mi deschide spre vindecare rănile copilăriei. Relația aceea mi-a arătat că omul din fața mea se schimbă constant, că este greșit să iau totul de-a gata. Că habar n-aveam să fiu autentică, de fapt că mi-era frică. Că partenerul se poate oricând transforma în mintea mea în dușman. Treaba de-o viață este să-mi reamintesc că nu-i acolo să-mi facă mie pe plac, ci să-și facă sieși misiunea. Că în cuplu, înainte de a lua o decizie care ne implică pe amândoi, este vital să mă întreb – oare cum ne va impacta pe noi doi decizia mea? Că habar n-aveam să comunic.
Am cliente cu care am lucrat, care erau singure și care acum s-au căsătorit. Altele/ alții care erau deja în cupluri sudate dar voiau să se echilibreze și să se înțeleagă înainte de a face pasul cel mare. Nu îți spun cum îmi joacă sufletul când îmi trimit poze cu partenerii sau de pe la propriile lor nunți.
Cineva mă întreba acum puțină vreme ce mă recomandă pentru a lucra cu cei care-și doresc o relație autentică, pe comunicare în cuplu și managementul conflictului. Sunt prea lipsită de experiență la vârsta asta.
Păi doamnă, vă spun în glumă și nu prea că primul lucru pe care eu l-am învățat după citit, a fost să învăț cum să-mi construiesc o relație. „Cv-ul meu relațional” atestă o experiență de peste 20 de ani. Ce spuneți, mă calific exigențelor? :))
E prima oară când scriu și public despre povestea care a pus o cărămidă la cine sunt eu astăzi.
Iar eu astăzi sunt o casă frumosă și plină cu povești.
Deși n-aș fi crezut atunci că voi ajunge să spun asta vreodată, dar da: Adi, mulțumesc!
Ține-ți inima sus!
Îți doresc să-ți asumi curajul unei relații trăite autentic.
Cu drag,
Laura
