Astăzi simt o stare de neputință pentru toate cele care se pot face, pe care aș vrea să le pot influența cumva și totuși nu am cum să o fac. Sunt prea multe!
Mi-aș dori să pot ajuta la rezolvarea problemelor copiilor abandonați, oferindu-le părinților condiții și acces la educație.
Mi-aș dori să pot rezolva problemele animalelor abandonate, donând pentru adăposturi și condiții decente. Aș susține toate legile împotriva violeței îndreptate împotriva lor și aș mai crea unele noi.
Mi-aș dori să pot ajuta la găsirea soluției vindecătoare care să distrugă cancerul, mama ei de boală! Sau cel puțin să pot susține oameni care au nevoie de ajutor în lupta împotriva ei. Sunt prea multe cazuri și mă simt tare neputincioasă.
Aș vrea să ajut oamenii străzii oferindu-le hrană și adăpost la nevoie. Cazurile sociale…
Mi-aș dori să ajut copiii să aibă un minim acces la educație și la condiții decente.
Mi-aș dori să pot ajuta oamenii să iasă din situații critice pentru viața lor, situații pe care ei de cele mai multe ori nu le văd.
Iar între timp ce încerc să ajut în direcțiile pe care le-aș vrea schimbate, încerc să aflu și despre ce este viața mea, ca să mi-o trăiesc ca pe un dar ce mi-a fost dat. Sunt atât de multe lucruri pe care mi-aș dori să le fac și totuși am putere doar asupra câtorva. Pentru fiecare fac câte ceva, puțin sau mult habar n-am. Dar totuși ele continuă să existe…parcă înfloresc în altă parte.
Astăzi au trecut pe strada unul pe lângă celălalt, un om al străzii și un tip ce conducea un Porsche și m-am întrebat – de ce așa? Unde s-au făcut cărțile astea?
Și tot astăzi mă simt tristă și îndurerată din cauza faptului că o femeie și-a pierdut viața din cauza abuzului domestic. Câte oare nu se pierd la fel?! Și mai simt furie pentru că atunci când încerci să aduci o realitate dură, ești pus la colț că ești negativist. Simt furie pentru supeficialitatea pe care o văd în mine și în jurul meu…
Superficialitatea care mă face câteodată să aleg calea mai simplă, uitând că de fiecare dată asta a fost de fapt cea mai lungă și că a adus la pachet agonia.
Am mers mulți ani pe premiza, lasă că merge și așa. Merge în pierdere, da!
Nu, fraților, nu merge și așa!
Astăzi n-am logică în ce scriu deoarece simt furie, durere iar femeia din mine poartă durerea morții unei mamei a doi copii… și mă întreb, la câte oare astfel de cazuri am închis ochii? Iar durerea este și mai mare deoarece am pe cineva apropiat care trece prin abuz fizic în cuplu și care orice i-aș face/ zice/ ajuta, refuză total și alege să trăiască în povestea ei. I-am zis în față că viața îi este în pericol și că voi chema eu poliția, tot ce a făcut a fost să se îndepărteze de mine. Și îi zic asta de ani de zile, la fiecare relație pe care o are și care ajunge în același punct.
Oare ce le pot face acelora pe care îi văd că se pierd și care totuși nu mi-au oferit sau nu-mi oferă niciun drept pentru a exercita vreun control asupra vreunei decizii care le aparține în totalitate?! Unii zic că este vorba de leadership, alții zic că este vorba de soarta fiecăruia. Că trebuie să fii un lider ca să-i influențezi sau că fiecare își are viața lui. Le cred pe ambele și le aplic pe ambele însă astăzi simt neputință…
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
Cu drag,
Laura
