Educație Relațională

„Nu mă pot controla atunci când ajungem la un punct al discuției noastre și îmi vine să-i dau cu ceva în cap.”

Pentru mulți dintre noi acest scenariu pare destul de cunoscut, așa-i? Pentru ceilalți, sincere felicitări! 🙂

E normal, nu e normal? Ce facem cu asta? Până când așa? Ce mă/ ne face să reacționăm așa? Ce dorim să obținem de fapt? etc. Acestea sunt întrebări pe care ar trebui să începem să ni le adresăm dacă dorim să schimbăm ceva în dinamica noastră relațională.

În spatele acestor reacții sunt poveștile dureroase ale trecutului. Nu este nici pe departe vorba despre cuplul vostru. Aproape niciodată. Iubitul sau iubita sunt doar uși care se deschid spre un trecut dureros. Și tocmai acele relații în care iubim și sunt echilibrate la început, tocmai în acele relații simțim cum toate poveștile ies. De ce oare așa? Sunt metode neadecvate de rezolvare a unor emoții mult prea puternice. Sunt tehnici care nu funcționează dar care, la un moment dat al existenței noastre, au fost singurele metode de reacție.

Aceste emoții cu baze sociale au 2 scopuri primare: de a semnaliza celorlalți ce simțim și ce avem nevoie și de a ne arăta nouă ce simțim și ce avem nevoie. Deoarece undeva, mintea noastră percepe siguranța și posibilitatea de a vindeca ceea ce e vindecat. Simte oportunitatea unei posibilități de a manifesta tot ce n-a fost manifestat.

Ne întrebăm des oare de ce-i pedepsim tocmai pe aceeia pe care-i iubim? Ciudat, nu? Ei, la înțelegerea la care eu am ajuns la acest moment este că ne dorim să retrăim ceea ce n-am fost lăsați în copilărie. Da, îi pedepsim inconștient pe cei care rămân lângă noi deoarece că avem ÎNCREDERE că vor rămâne acolo.

Copilul nu face un tantrum decât în prezența celor în care are încredere. La fel și adultul.

Că nu există metode de recunoaștere, de management al lor la vârsta adultă, este o problemă de asumare și de responsabilizare. Iar când cele 2 apar, persoana deja caută răspunsuri și rezolvări.

O reacție de genul – nu mă pot controla – reprezintă la bază (pe de o parte) o incapacitate de a conține emoțiile puternice.

Reprezintă un copil al cărui părinți/ bunici/educatori nu au știut cum să gestioneze sau să rămână prezenți în stările explozive ale copilului și i le-au negat, refuzat sau chiar pedepsit pentru ele. Iar copilul a învățat cum să-și conțină emoțiile? Sau de unde a învățat copilul să-și exprime emoțiile? DE unde să știe să le recunoască și să le dea un nume?

De exemplu: simt furie și îmi vine să arunc cu ceva ( acesta este impulsul FIGHT). Asta înseamnă că percepe situația atât de gravă ( chiar dacă este un conflict cu persoana pe care o iubește) încât se simte pe un câmp de luptă. Simt dezgust, mi-e frică și ca răspuns îmi simt disperarea, teama, anxietate, panică, îmi vine să te evit și câteodată pot ajunge chiar și până la teroare.

Dar ce înseamnă a conține o emoție? Înseamnă a le recunoaște forma de manifestare, nu fugi de emoțiile care vin, de a le observa și a le comunica, de a-ți cunoaște nevoile sănătoase din acel moment care pot ajuta și de a da timp emoției să se manifeste. Înseamnă prezență și spațiu/ timp.

Conform unor studii experimentăm vreo 5 emoții principale și avem vreo 44 de reacții la ele. Fără a lua în calcul senzațiile premergătoare lor ( adică reacția fizică efectivă – tremur, agitație, tensiune, gâdilat etc)

Cu ce mi-ar păcea să rămâi sunt vorbele lui Peter Levine:

„Amprentele traumatice ni se pun pe ascuns, nu atât sub formă de povestiri sau amintiri conștiente, cât sub formă de emoții, senzații și „proceduri” – lucruri pe care corpul le face ulterior în mod automat, ca automatisme psihologice. Dacă trauma este transpusă în automatisme procedurale, vindecarea nu poate fi realizată prin sfaturi, medicamente, înțelegere și reparație, ci mai degrabă accesând impulsul înnăascut de a persevera și triumfa. În ce constă? Să ajungi să te cunoști pe tine, să îți simți impulsurile fizice, să observi cum ți se contractă corpul și cum emoțiile, amintirile și pulsiunile tale se amplifică.” – iar acesta este modul academic de a explica ce înseamnă să conții.

Ce recomandări am pentru tine? Depinde de cum ești tu construit/ă. Eu fiind o fire a cărei nevoie de bază este siguranța, mi-a folosit de multe ori să citesc, să mă educ înainte de a aplica, de a experimenta o metodă nouă. Ulterior când am început să mă simt în siguranță în lumea din jurul meu și când mi-am recăpătat încrederea în mine, n-a mai contat teoria și m-am dus să experimentez direct. Deci depinde. Tot ce pot să spun este că teoria trebuie urmată de practică. Nu este de ajuns doar să citești fără să aplici! Practica nu pot spune neapărat că trebuie urmată de teorie decât dacă scopul tău este acela de a preda mai departe, dacă este doar pentru tine și regăsirea sinelui, psiho-educația contează într-o măsură mică.

Teoria eu mi-o culeg din: cursuri, formări, discuții, intervizări, workshopuri, cărți, multe cărți, podcasturi și practica individuală.

Practica prin: arte marțiale, terapie individuală, coaching, consiliere, workshopuri, formări, evenimente, experiențe care au ca intenție un anumit scop de vindecare, șamanism, regresii, rugaciune etc.

Știu că ce scriu aici nu e pentru toată lumea, însă este pentru aceia dispuși să iasă din confortul durerii și al disperării. Iar ieșirea se face prin muncă susținută. Dacă citești aceste rânduri înseamnă că te numeri printre ei, nu mulți rezistă să citească până aici. Felicitări!

Educația relațională este o alegere!

Cu drag,

Laura