Astăzi dimineață în metroul cu care am plecat spre sală am găsit pe jos un capac alb, provenit cel mai probabil de la un pahar de cafea. Dintr-un motiv sau altul persoana care l-a scăpat a considerat că îl poate lăsa moștenire următorilor călători și că nu a fost necesar să-l mai ridice de jos. Si acolo a rămas. E posibil să fi făcut câteva călătorii până să mă fi întâlnit eu cu el.
Interesant a fost că acel capac i-a deranjat pe toți din jurul lui, însă majoritatea s-au făcut că nu-l observă. Nu te gândi că era aglomerat și nu se observa, nu! Era fix în mijlocul vagonului, alb pe fundalul acela gri închis.
Trebuie să recunosc că mi-a plăcut să urmăresc cum un singur capac abandonat a putut să producă o diversitate de stări în cei din jur: de la nepăsare, la neliniște, la rușine și la uimire. Însă și mai suprinzător a fost capacitatea oamenilor de a-l elimina pur și simplu din fața lor. Unii îl priveau de parcă s-ar fi uitat în gol, de parcă nici nu era acolo. Dacă mă gândesc mai bine, unii poate chiar nu-l observau. Majoritatea însă pășeau pe lângă el, însă niciodată nu-l călcau. Acum scriind asta, regret că nu i-am făcut o fotografie.
Și în timp ce mă apropiam de destinația mea mi s-a părut că acel capac reprezintă metafora perfectă a moștenirii transgeneraționale și intergeneraționale (informații transmise de la o generație la alta dar și între generații) a tuturor valorilor, opiniilor, credințelor și informațiilor (inconștiente) care ne-au fost lăsate moștenire de către cei de dinaintea noastră dar și de către cei care ne înconjoară. Fă așa, nu face așa, asta este bine, asta este rău, asta nu se cuvine, așa ești în rând cu lumea, asta este corect, asta nu este corect etc.
Din păcate sau din fericire multe dintre ele se află în subconștient. Tot ce psihologia numește introiecție.
Dar cum este asta cu transgenerațional și intergenerațional?
Ca să explic un pic ( așa cum am înțeles eu termenii) să presupunem că unii călători care se aflau în metrou când m-am urcat eu, fuseseră martorii momentului în care capacul fusese scăpat pe jos și cam aveau habar de ce se află el acolo. Ei au ce se cheamă o informație intergenerațională. Presupunând acum că toți acei martori ai evenimentului vor fi coborât din metrou și capacul va fi rămas tot acolo, următorii pasageri care vor fi urcat vor găsi un capac și nu vor înțelege ce e cu el acolo vor primi ce se cheamă o informație transgenerațională. Dintre cei din urmă unii poate se vor apleca să-l analizeze, alții poate să-l arunce și poate alții îl vor considera ca parte din metrou… după ei poate chiar așa a fost construit metroul și nu trebuie să te atingi de acel capac vreodată ( nu te atingi de ce nu înțelegi ci te faci că nu-l vezi). Îți sună cunoscut?
Capacul și viața ta
Exact cum a fost și cu acel capac, de multe ori habar n-avem de unde vin unele „reguli” (credințe) dar le acceptăm în și ca realitatea noastră. Alte ori ne prefacem că nu există, deși ne deranjează clar. Alte dăți deși le vedem acolo și știm că nu-și au locul în realitate, le simțim inadecvarea dar ne rușinăm atât de tare cu ele încât alegem să ne întoarcem privirea. Ne rușinăm că cei din jur ne-ar vedea lucrând, schimbând, ridicând și înfruntând o moștenire care nu ne face bine, încât de multe ori alegem s-o lăsăm acolo, fără să ne gândim că o împâmântenim mai tare. Facem lucruri doar pentru că așa ne-au fost spuse, pentru că doar așa suntem în zona de comfort.
Socrate spunea că o viață neanalizată este o viață care nu merită trăită.
Și era un capac ca oricare altul. Un capac al cărui scop era să asigure băutura dintr-un pahar, nu să stea abandonat pe jos.
Nu-l căutați pe jos prin vreun metrou.
L-am aruncat la coș, la plastice, ca să-și facă prieteni noi 🙂
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
Cu drag,
Laura
P.S Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să dai like și share ca să ajungă la cât mai mulți prieteni
