“În cât timp îmi va trece (durerea despărțirii)?”
Habar n-am și nimeni nu poate ști! Va trece la timpul ei. Fiecare durere are timpul său de manifestare.
Ce știu sigur este că cel mai important aspect al procesului de vindecare este acceptarea emoției.
Atunci când iubim pe cineva, când ne dorim ceva foarte mult sau când avem o relație cu o persoană, un grup, o imagine, obiect etc și pierdem acel lucru prin separare, respingere sau moarte, suferința va fi parte normală a procesului.
Această suferință este un proces de doliu, indiferent că vorbim despre un obiect, un job care poate nu ne place deloc dar am stat mulți ani acolo sau o persoană dragă. Jelirea e o reacție normală, adică acea durere care te face să-ți rupi hainele de pe tine, care te duce cu gândul că totul e pierdut, că totul se destramă și care roade măruntaiele și pare că le mistuie la foc mic.
Din păcate mulți dintre noi fugim de această durere încercând să trecem “peste”. Ne îngropăm în multă muncă, în vicii cum ar fi alcoolul, ne aruncăm în relațiile “insule” cum îmi place mie să le denumesc sau ne îndopăm cu pastile. Însă oricât am vrea să o evităm, să o dăm la o parte, durerea va rămâne acolo și chiar dacă temporar va “dispărea”, cu siguranță va veni o zi a socotelilor.
Cea mai bună strategie este deschiderea către emoție, acceptarea ei ca parte din normalitate (mulți ne judecăm pentru ceea ce simțim) și luarea decizie de a sta pe loc, de a înceta fuga.
Procesul de doliu are nevoie de energie și de conținere. Durerea cu cât este privită cu sinceritate, cu atât se disipă și se transformă în altceva care susține viața.
Să nu mă înțelegi greșit! Sunt momente în care strategiile de disociere sau evitare sunt indicate. Doar ca ele să fie folosite cu intenție, cu atenție și cu prezență, urmând ca atunci când se poate să ne întoarcem la durere. Trebuie folosite cu moderație și să avem grijă să nu cumva să ne oprească în a face ceea ce ne dorim.
Au fost situații în viața mea în care n-am putut face față durerii. Efectiv era prea mare de dus pe moment. M-am disociat în muncă și în valeriană. Apoi în disociere am căutat modele de a-mi reconstrui povestea, de a învăța cum să-mi conțin durerea. Multe au venit din cărți, multe și din terapie și altele din discuțiile sincere cu cei apropiați. Cu recunoașterea faptului că e prea mult pentru mine, că am nevoie să merg pas cu pas până când nu v-a mai rămâne drum de bătut.
În cuplu evitarea asta înseamnă intrarea în cercul vicios:
El și ea au acumulat tensiune în cuplu. Ea este furioasă pe el ptr că își petrece puțin timp acasă lucând multe ore. (Asta înainte de pandemie, acum că stă prea mult în fața laptopului). Lui nu-i place tensiunea creată în casă de discuțiile și cererile de apropiere ale iubitei prin urmare le evită cum? Lucrând mai mult, stând mai mult în fața laptopului. Dar cu cât lucrează mai mult, cu atât este ea mai nemulțumită iar tensiunea se adună din ce în ce mai mult.
O altă strategie nu foarte utilă este lupta. Lupta cu emoția. Iar în luptă intră reprimarea emoției, încercarea de a o suprima, de a o combate (hai, că nu e chiar așa de tragic!/ ce plângi doar din atât?) sau cea mai dureroasă și o voi scrie cu litere mari este BRUTALIZAREA PROPRIEI PERSOANE sau cum e cunoscut sub numele de SELF- BULLYING! Cum sună? “ Ești un idiot/o idioată!l “Ratatule/ratato” “Ești jalnic/ ești patetic” etc.
Așa-i că sună cunoscut?
Le-am scris aici ca să te ajute să le vezi în exterior iar prin asta să le poți identifica la momentul în care apar.
Să spui, deci cum era aia? Pot fugi sau pot evita temporar, dar apoi mă voi opri și voi privi durerea drept. Și îi voi da timp să se așeze în mine, în propriul ei ritm.
Educația relațională este o alegere!
