Inconștient ne căutăm spații în care să obținem ceea ce ne-a lipsit în copilărie.
Căutăm grupuri care să ne îmbrățișeze ideile, care să ne asculte, care să ne ofere ceea ce inconștient ne dorim.
Căutăm iubirea, acceptarea și atenția. Cadrele de perpetuare ale nevoilor prind diverse forme: Facebook, bloguri, siteuri.
Postăm pe Facebook cu nevoia inconștientă de a fi văzuți, de a fi apreciați și acceptați. Postăm chiar și atunci când știm că datele identității noastre sunt folosite împotriva noastră… ai observat cât de puțin contează? Măcar ne simțim văzuți.
Cel mai profund și eliberator sentiment este acela de a fi acceptat. Te văd! Te accept! I see you!
Inconștient, ne căutăm frenetic părinții pe care ni i-am dorit dintotdeauna și care din cauza traumelor personale, poate nu i-am avut. Acei părinți care acceptă și ceea ce ei nu reușesc să înțeleagă. Mediul online poate fi cale spre vindecare sau doar o modalitate de a ne ascunde durerile mute, prin afișarea a ceea ce știm cel mai bine să facem – să ne deghizăm- să fim altcineva ca să putem fi acceptați.
Iar dacă cineva nu ne poate vedea așa cum suntem de fapt, când ne contrazice, respingem și în final ajungem să ne comportăm exact invers. Ajungem să-i respingem pe ceilalți în timp ce milităm pentru acceptare. Iar asta se întâmplă atunci când emoțiile nu sunt experimentate ci sunt intelectualizate. Dacă evităm durerea confruntării cu propriile povești, rămânem în esență ceea ce detestăm.
Ajungem să respingem în noi tot ce nu e minunat, bun și deștept.
Și ce facem de fapt? Perpetuăm singurătatea copilăriei. Detestăm slăbiciunea, neajutorarea, incertitudinea – pe scurt detestăm copilul din noi și din ceilalți întorcându-ne fix din locul de unde am plecat – la părintele din noi de care fugim…
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
Cu drag,
Laura
