Acum o lună de zile mi-am lansat o provocare pe care o tot amânam de ceva vreme, aceea de a medita. Pregătindu-mă să pășesc într-o nouă etapă a vieții mele și a noastre de cuplu, am simțit nevoia să fac lucrurile diferit. Nu pot să spun că am un mod anume de abordare a provocărilor, câteodată îmi place să îmi fac temele, altă dată merg pur și simplu fără să știu mai nimic. De această dată meditația a fost printre puținele lucruri pe care am simțit să le fac, fără să știu sincer ce-mi va aduce. Oricum, aș zice că e încă devreme să-mi formulez o părere, deși am avut nenumărate conștientizări în cele 30 de zile, unele dintre ele le voi împărtăși acum, altele le voi păstra pentru mine.
Ce am învățat în această lună și cum te-ar putea ajuta?
1. Consecvența este un mușchi pe care l-am antrenat în ani.
Nu este nicio minune a sorții, niciun secret al celor speciali, e doar antrenament. E o chestie de obișnuință. Cu cât folosești un mușchi mai des, cu atât se dezvoltă și crește mai armonios.
2. Am învățat că la începutul procesului este nevoie de o decizie fermă, bazată pe ceva care ori mă atrage către rezultatul final al obiectivului, ori mă împinge de la spate să fac o schimbare.
Ce vreau să spun mai exact, există 2 tipuri de motivație – Pull și push. Fiecare dintre noi are una dominantă pe care o utilizează în mod curent. Cea Push e clar apărută în momentele de criză sau când ajungi la fundul sacului, însă ea este una dintre metodele unora dintre noi. La mine funcționează Pull mai bine, deși și Push mi-a fost prietenă o vreme bună. Cum funcționează Pull pentru mine? Păi atunci când îmi propun ceva, o fac de obicei din curiozitate, deci pornesc dintr-un loc de învățare sau ca o provocare pe care mi-o lansez mie. Ca acest lucru să funcționeze, am nevoie să-mi fac obiectivul extrem de atrăgător și beneficiile la fel de minunate. Adică să mă duc la final de provocare și să simt gustul reușitei, să simt bucuria că am ajuns acolo, să îmi imaginez ce ar aduce pentru mine acel nou obicei și să investesc mult în încurajarea că am putut face asta. Push apare de obicei atunci când îmi spun – Așa nu se mai poate! însă în ultima perioadă nu prea mai rezonez cu această abordare deoarece îmi aduce multă încordare în proces și nu-mi place.
Această abordare am învățat-o dintr-un curs, tind să cred că e de NLP.
3. Strategia – este musai să existe o strategie sau un plan de rezervă pentru momentele în care ȘTIU că voi simți nevoia să abandonez spre confort.
Nici acesta nu este un secret, ci este o chestie pe care o știm cu toții. Asta dacă am stat un pic să analizăm toate acele momente în care ne-am abătut de la planul nostru inițial. Mereu a fost altceva care a luat întâietate, altfel spus, am dat voie comodității să se strecoare în planul nostru. Și de această dată mi-am făcut un plan să încep meditația după un moment clar stabilit al zilei și am ales după ritualul de îngrijire de dimineață iar atunci când nu voi putea, să practic seara înainte de culcare. Cred că au fost 3 sau 4 zile din cele 30 în care nu am avut efectiv cum să fac asta, din cauza urgențelor și a orelor puține spre deloc dormite. Dar seara am continuat practica, așa cum mi-am stabilit.
4. Am început cu pași mici – 5 minute.
Adevărul este că au fost zile în care am stat 5 minute ceas, una singură în care am stat mai puțin, însă restul au depășit 10 – 20 de minute. Mi-am setat un prag minim, aș fi putut începe cu 2 minute dar mi se păreau mult prea puține ca să-mi întorc mintea și să pot să beneficiez de măcar câteva clipe de prezență reale.
5. Am citit la Mirela Rețegan o frază pe care vreau să o aduc aici – Când simți că poți să faci ce îți propui, chiar poți.
M-am investit cu încredere încă din momentul în care am decis și am acționat pe loc. Scriam în postarea inițială (aici) că ascultam un podcast în care Leo Babauta a lansat o provocare de 30 de zile dedicate meditației și am acționat pe loc. Atunci m-am decis să fac asta deoarece am simțit un impuls pe care n-am vrut să-l pierd ci să construiesc pe el. Orice moment din acesta în care nu fac ceea ce simt, este un moment pe care aleg inconștient sau nu, să-l pierd.
6. M-am împrietenit încă de la început cu toate barierele pe care mi le voi pune voit sau nevoit și am fost OK că o să se întâmple asta. Ca și cum aș spune că mi-am planificat eșecul, astfel încât să-l pot evita.
Am știut, atât din experiența mea cât și a altora, că vor veni momentele de îndoială, momentele de judecată, de lene etc. și le-am oferit din timp spațiu de existență. Acum câțiva ani am lucrat pe proiecte și când am acceptat provocarea, am plecat la drum cu ideea că realitatea va arăta exact ca pe foaie, de la A la B, liniar. Din cele aproape 50 – 60 de proiecte pe care le-am condus, nu știu dacă a existat vreunul care să fi urmat calea standard, cea din tabelul de planificare. Nu! De fiecare dată a apărut ceva neprevăzut, total diferit de cele de dinainte. Acolo am învățat să las o perioadă de rezervă atunci când planific lucrurile. Să mă aștept la neprevăzut la fiecare pas al proiectului. Să am și să n-am încredere în ceea ce am pus pe foaie. Să am un plan de rezervă și să informez în timp real pe toată lumea. Să țin pasul cu schimbarea și să nu mă opun ei, că orice aș face, e inevitabilă. A fost o perioadă plină de lecții dar și plină de stres. Eram în priză încontinuu. Slavă Domnului că a fost doar pentru 1 an și jumătate, timp în care am început să învăț că lucrurile stau și altfel decât vreau eu,
Dar ca să învăț astea am fost dispusă să ies din cunoscut. Am fost dispusă să îmi antrenez părți din mine cu energie potențială care erau neexploatate la acel moment. N-am așteptat, am mers în întâmpinare! N-am ezitat!
Îmi pare rău să-ți spun, dar în confortul cunoscutului nu se petrece mare lucru. Cel puțin eu asta am învățat.
Ce lecții mi-am luat din cele 30 de zile de meditație?
Ohoo!! Incredibil de multe!
1. Mi-am descoperit o adicție pe care nici nu eram conștientă că o am, aceea de A GÂNDI.
Acum stau cu ideea că aceasta și cred că este problema cu care ne confruntăm în secolul acesta și tinde să devină cea mai mare și periculoasă adicție. Pe lângă cele 5 minute de meditație (la liber), din greșeală mi-am cumpărat un program a lui Sam Harris care conține o serie de meditații ghidate și care m-au ajutat să ajung la această conștientizare. Am observat că în timp ce-l ascultam recomandând diverse exerciții în timpul practicii, aveam atât de multe gânduri în același timp, că obosisem să le observ. Îl ascultam pe el ca să înțeleg ce zice, traduceam ( e în engleză), mă focusam pe respirație, auzeam zgomotele de afară ( ca parte din practică), le lăsam să curgă, apoi îmi apărea un gând legat de ce am de făcut în ziua aceea, ca peste acel gând să vină judecata că gândesc prea mult, deci încă un gând. Oricât de mult am încercat la început să stau fără gânduri, tot acolo ajungeam, să gândesc prea mult. Prea repede. Prea cu patos. Prea cu încredere că-s reale gândurile alea. Mi s-a mai spus că-s prea atașată de gândirea mea, dar mna… n-am înțeles la ce se refereau atunci cei care mi-au spus. Acum cred că înțeleg și mi-e bine. Atunci m-am luptat cu afirmațiile lor.
2. Am început să învăț să-mi observ gândurile, atât.
Acesta este motivul pentru care mi-am și întrebat prietenii de pe Facebook unde se duc gândurile când se duc? Este interesant că observându-le chiar nu prea reușesc să înțeleg nici de unde vin deoarece eu fac altceva în timpul în care ele vin. Eu – definit ca partea conștientă a mea. Vin de undeva și se duc tot undeva, și asta cred că este ceea ce marii guru spun – a nu te ma identifica cu gândurile. Sincer, de când am început să le observ, am realizat că nu prea-s ale mele ci mai degrabă a părților din mine care nu sunt ancorate în momentul prezent. Unele gânduri erau parcă preluate din subconștientul colectiv, nu le recunoșteam ca fiind ale mele.
3. Sunt obositoare rău gândurile și se succed cu o viteză amețitoare.
Nu e de mirare că suntem morocănoși și nemulțumiți mai tot timpul. Nici depresia nu mi se mai pare acum atât de departe de mine. Dacă mă las sedusă de gravitatea și importanța cu care vin și pe care cu siguranță am investit-o acum ceva vreme în ele, nu mai am mult până să cad. Sincer! Sunt chiar suprinsă de capacitatea mea de a le face față așa ca până acum, de aceea am zis că este o adicție. Mă duc automat după ele și simt că pierd ceva dacă nu le dau spațiu cuvenit.
4. Ego-ul are rolul de a se lamenta.
De a se plânge că niciodată nu e așa cum trebuie. Că ceva mai trebuie făcut. Mai bine, mai mult, mai repede. Nu contează ce. Contează să faci. Nu-i place să stea degeaba, are o satisfacție maximă din a mă freca la melodie. Așa l-am descoperit pe-al meu, acum poate al tău e mai cu moț, deși mă îndoiesc.
5. Cred că partea cea mai dificilă este să rupi legătura dintre observare pur și simplu și dansul cu gândurile.
Să stai să te uiți la ele și să le lași să treacă. Ciudat a fost că am avut impresia că însăși gândurile erau suprinse că trec așa neobservate. Erau mirate că nu au impactul pe care obișnuiau să-l aibă. E amuzant acum când spun, dar asta am experimentat cu adevărat. Atunci când rămâneam observator și nu pășeam efectiv în povestea gândului, trecea și se ducea undeva, habar n-am unde. Mai reveneau? Sigur! Dar nu prea multă vreme deoarece cumva parcă știau că nu le bag în seamă.
6. M-am reconectat la spațiu, la libertatea de a fi și a nu mai opera din hiperactivitate.
De a sta tot timpul cu ceasul bătându-mi în ureche. Adevărat e că am reușit de puține ori, însă gustul acela mi-a rămas dulce și plăcut, motiv pentru care îmi doresc să-l simt din nou. Ușor, ușor cred că voi intra din ce în ce mai mult în contact cu spațiul acela de liniște. Parcă a făcut cât multe ore de odihnă.
Mi-a fost și mi-e greu? Uh, da! E ca un sevraj. De multe ori simțeam nevoia să mă mișc, să plec, să fac ceva, chiar dacă vorbim doar de 5 minute. Gândurile care veneau peste gândurile gândurilor gânditoare, încercau să mă convingă vehement că pierd vremea. E ca și cum era o pierdere a identității – „hei! Ridică-te că ai treabă! Ai x, y, z! Ce stai cu ochii închiși? Ai chestii de făcut! X, y, Z! Haide că trece timpul!”
Dar am reușit să fac asta pentru 30 de zile!
Te întrebi dacă voi continua?
Bineînțeles! E prea plăcută senzația de a fi vs cea de a gândi. La acest moment al vieții găsesc mult prea obositoare fuga după gânduri și cufundarea în poveștile ireale sau cu potențial mult prea scăzut de a se realiza, pe care le aduc cu ele. Mi-a plăcut libertatea și capacitatea de a le observa și a nu le mai lăsa să mă acapareze. Mi-a plăcut libertatea de a decide eu în locul lor și vreau să învăț cum să fac asta mai des.
Cred că meditația îmi permite să rămân mai mult în iubire decât în frică.
Mi-a plăcut și mi se pare incredibil că au trecut atât de repede cele 30 de zile. Adaug acum încă 60, adică 2 luni, chiar dacă trec prin cea mai provocatoare perioadă a vieții mele. O să fie cu atât mai pregnantă nevoia, dar și provocările.
Cineva drag spunea: Când simți că poți să faci ce îți propui, chiar poți!
Educația relațională este o alegere!
