M-a întrebat un client o dată: „e bine dacă fac asta?”
Uh, și cât am înțeles întrebarea!
Deoarece în spatele întrebării stă nevoia de a rămâne în siguranță în timpul unei experimente noi. În spatele întrebării stă ascunsă nevoia copilului de un atașament securizant. Oare vei rămâne lângă mine chiar dacă voi greși? Dacă mă voi întoarce rănit, îmi vei îngriji rănile, mamă, tată, bunic, bunică, soră sau oricine are grijă de mine? Sau poate n-a fost nimeni acolo…
Întrebarea aceea nu mi-a fost adresată mie, ci a fost adresată de atâtea ori în mintea și sufletul clientului încât a rămas fără răspuns din partea celor care trebuiau să fie acolo și de multe ori n-au fost.
Un copil care a fost încurajat să încerce, care a încercat și n-a fost mustrat pentru greșeală, un copil căruia experiențele i-au fost îmbrățișate cu iubire nu întreabă asta. Ci zice: fac asta și ce-o fi, o fi! Pentru că știe că de fiecare dată a fost cineva acolo pentru el ca să-l ridice de jos, să-l ia în brațe, să-l felicite, să-l bucure.
Uh, habar n-am ce rezultate vor aduce alegerile tale. Pentru că nu le știu nici pe ale mele. Alegerile sunt ca o ruletă a destinului, habar n-avem unde ne duc.
Tot ce pot să fac este să fiu acolo când te vei întoarce cu rezultatul alegerii. Tot ce pot face este să te privesc la fel, indiferent de decizia pe care ai luat-o. Să te accept așa cum ești, pentru că ești de ajuns. Să ofer iubire din locul în care mă aflu, indiferent de locul pe care tu-l alegi.
De cele mai multe ori răspunsurile pe care le primim și le dăm în cabinet sunt cele pe care nu le-am oferit sau nu le-am primit niciodată, și asta închide, așa cum se spune în literatura de specialitate, „treburile neterminate” sau procese nevindecate. Dăm atât de multe roluri terapeuților și este fascinant pentru mine asta. Se zice că nu trebuie să fie așa, băi, habar n-am! Când am auzit pentru prima oară „lasă-ți lacrimile să curgă, mă onorează”, terapeuta mea a vindecat locurile tuturor acelora care s-au ferit, care n-au știut cum să reacționeze, cei care s-au speriat și au râs sau chiar m-au batjocorit pentru sensibilitate. Da, a fost pe rând toți dintre ei. Și bine a făcut!
Mi-am proiectat pe rând în cabinet părinții, iubiții, prietenele, sora, oamenii pe care i-am ținut neterminați și apoi, ca să-mi pot privi clar prezentul, i-am pus pe toți la locul lor, în trecut, unii (încă) parțial, alții complet vindecați.
Și știi ce? Astea nu se petrec doar în cabinetul unui terapeut. Se pot întâmpla în brațele unui părinte, unui iubit, unui străin, unui prieten, în brațele oricui va știi să te accepte fix așa cum ești. Să te iubescă fără frică.
Caută-i asiduu pentru că aceia sunt pansamente pentru viitor. Nu poți crea ceva nou când energia este consumată în fundal cu trebuirile neterminate.
Pentru mine a fost interesant că după mi-am dat voie în terapie să creez și să gasesc acel spațiu de acceptare și iubire, l-am găsit apoi peste tot. Cum?
Pentru că nu mi-a mai fost frică!
Interesant esta că spațiul a fost mereu acolo… eu n-am avut energie să-l văd!
Îți trimit iubire!
🙏
Educația relațională este o alegere!
