Cum ar fi dacă am face din judecată un exercițiu de reflecție, de evoluție și de empatie?
Astă seară am trecut strada pe culoarea roșie a semaforului, lucru pe care mi l-am asumat înainte de a acționa și de care mă fac vinovată. Nicio grabă nu merită prețul vieții. Dar nu despre asta doresc să-ți povestesc astăzi.
Ci despre partea amuzantă în care un taximetrist, apărut din senin în peisaj în timp ce traversam, și care a prins a ne mustra. Și nu oricum, ci ne mustra în timp ce el întorcea pe line dublă continuă… Ce-ai făcut, Bobiță?! Ne cerți că încălcăm regulile de circulație în timp ce tu faci același lucru? Cum era aia cu bârna și paiul? Am rămas pentru o clipă suprinsă de ușurința de care a dat dovadă în a ne mustra, făcând abstracție totală de faptul că fix în acel moment proceda identic, încălcând regulile de circulație.
Din cauza faptului că Bobiță s-a evaporat la fel de repede pe cum a apărut, inițial am avut impresia că a luat cu el și șansa mea de a-mi vărsa frustrarea asupra lui. Asta până când am realizat că de fapt mi-a luat ceea ce credeam eu că am nevoie, însă mi-a oferit ceva mai prețios de atât, vreme și spațiu de gândit. Și în spațiul creat de plecarea șoferului, pe care am ales să-l umplu cu o clipă de reflecție și nu cu revărsarea frustrării pe o întruchipare a lui Bobiță ( habar n-am cum îl cheamă), mi-a picat fisa a nu știu câta oară.
Poate ușor, ușor reușesc să-mi învăț lecția în timp util…
Cum ar fi dacă m-aș uita mai des la bârna din ochiul meu în loc să privesc paiul din ochiul celuilalt? Cum ar fi dacă tu te-ai uita mai des?
Și pentru că e mai ușor câteodată să vedem paiul din ochiul celuilalt, cum ar fi dacă am luat asta ca referință gândindu-ne că dacă am văzut un pai acolo, cu siguranță avem o bârnă pe undeva prin ochii noștri?
Cum ar fi dacă în momentul în care prindem să judecăm ar apărea o oglindă în fața noastră și tot ce-am vrea să-i spunem celuilalt, ne-am spune de fapt nouă? Cam greu, nu?
Am stat și m-am gândit de câte ori oare n-am judecat oamenii care acționau într-un fel în anumit domeniu al vieții ( profesional, social, emoțional etc), crezând că eu sunt fără de „păcat”? De câte ori n-am aruncat cu piatra uitând că și eu procedam la fel, doar că-n alt moment al vieții sau în alt domeniu? De câte ori n-am judecat în gând pe cei care traversau pe roșu, în timp ce eu nu mă grăbeam, uitând c-am trecut și eu de atâtea ori pe roșu? Dar stai! Eu întotdeauna am o scuză iar ceilalți n-au voie să aibă scuza lor! Superioritate!
5 pași care te vor ajuta (un pic) să renunți la judecată
1. Gândește-te un pic ( la rece) ce judeci la ceilalți. Fă exercițiul acesta de multe ori la rece, ca să te antrenezi să poți proceda la fel și la cald
2. Suprinde-te atunci când critici ( la cald) și ce anume critici mai exact
3. Întreabă-te unde faci la fel, poate chiar mai mult de atât?
4. Alege conștient dacă continui cu judecata celeilalte persoane sau îi mulțumești și îți acorzi timp de reflecție?
5. Ridici „piatra” sau întorci oglinda?
6. Repetă de câte ori ai ocazia
Eu îmi iau tema aceasta de gândire pentru săptămâna ce vine și îi mulțumesc taximetristului, nu pentru mustrare. ci pentru ocazia pe care involuntar mi-a oferit-o de a mai lepăda încă un strat de fățărnicie… Pentru Biblia ne-a zis de mult „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.„
Învăț să-mi rezerv dreptul de a ridica piatra de jos și încep să cred c-ar fi necesar să rămână până la final acolo unde îi e locul, jos. Știind totuși că oricât m-as străduit, tot mă voi apleca de multe ori totuși, îmi doresc să am prezența de a nu face rău nimănui, de a nu o arunca. Pentru că piatra aceea e de fapt un boomerang, iar măsura cu care judec, voi fi judecată.
Până data viitoare îți doresc să ai curajul să-ți asumi judecățile știind că ele sunt de fapt doar un pai în ochiul celuilalt, în timp ce bârna e încă în ochii tăi. Te va orbi dacă n-o scoți la timp și dacă te vei îngriji de paiele altora.
