Unul dintre răspunsurile defensive învățate în urma unor experiențe traumatizante pe care mulți dintre noi le-am experimentat în perioada copilăriei, este dificultatea de a cere.
De a cere:
ce-ți place și vrei mai mult;
să ți se respecte limitele și să nu se mai repete ce nu dorești;
de a cere spațiu;
de a cere atenție;
de a cere timp;
de a cere respect;
de a cere apreciere;
de a cere orice…
Deoarece prin a cere înseamnă implică a știi ceea ce vreau, iar trauma crează dezechilibre la nivelul înțelegerii a cine sunt. Dacă cine eram nu a fost acceptat, cumva am învățat că nu e bine așa, iar când ceva nu e bine, nu mai stai să verifici ce nevoi are, ce plăceri are, te distanțezi și pierzi contactul cu sinele.
Cu cât mă afund în domeniul traumatologiei cu atât îmi dau seama cât de superficial privim ceva care face parte din evoluția umană, trauma. Dar care ca să facă parte din evoluție, nu din involuție, are nevoie de atenție, de înțelegere și de conținere. În weekend am lucrat cu limitele personale, cu modul în care știm să le recunoaștem, să le respectăm la ceilalți și cum lucrăm cu persoanele care nu-și cunosc limitele. E incredibil cât de puțin conștienți suntem la acest aspect ( din observațiile mele limitate), cât de greu ne este să cerem, să exprimăm opiniile și să le menținem fără a abuza verbal ( bullying) pe celălalt. Iar asta, dragilor, e răspuns și rezultat al traumei individuale dar și colective.
Sentimentul de nedreptate perpetuat încontinuu de media ( nu vorbesc despre veridicitatea sa sau nu, ci pur și simplu de existența sa și persistența cu care se afișează), nu face decât să ne retraumatizeze. În nedreptate este evidențiat abuzul, nu puterea persoanei de a răspunde și de a-și ține limitele. Ceea ce face nedreptatea este să înrăiască spiritul. Și nu așa se lucrează cu durerea. Nu pui sare pe rană, ci ajuți să vindece. Dar oare stau și mă întreb, cine în afară de fiecare individ are scopul de a ne vindeca? Cei care ne conduc politic? În niciun caz. Durerea noastră e combustibil pentru ei. E responsabilitatea fiecăruia să-și vadă de propriile răni și să și le oblojească. Exteriorul nu vrea asta, își pierde avantajele dacă ar vindeca.
În ceea ce privește relațiile există încă multă rușine și refuz de a vedea ceea ce este. Știi ce spun cărțile de specialitate ca răspuns general al oamenilor care au evitat să lucreze cu sine sau cu abuzurile din relații?
Citez: „Este incredibil de dureros și sfâșietor când realizezi că omul pe care-l iubești îți este ostil”
Este! Însă abuzul afectează și traumatizează spiritul, dar cu toate astea prin cunoaștere, recunoaștere, conștientizare și acțiune se poate vindeca. Nu fără a accepta că libertățile psihologice se obțin prin efort și acțiune. Și cu toate astea nu există nicio metodă de a schimba o altă persoană în afară de sine.
Ce poți face într-o relație este să-ți fixezi limitele și să ceri schimbarea, iar dacă ea nu se petrece, să alegi conștient dacă rămâi să-ți schingiuești sufletul sau pleci să ți-l onorezi.
Dacă nu ești responsabil de ce ai primit și ce ți-a fost oferit, ești responsabil de ce lași în urma ta!
Educația relațională este o alegere!
Cu drag,
Laura
