„Vreun sfat cum să te detașezi emoțional de cineva? Am fost într-o relație de lungă durată cu un bărbat care nu a fost disponibil emoțional. Deși știu rațional că trebuie să o fac, se pare că nu mă pot îndepărta.

Am încercat chestiile normale: fără niciun contact, fără social media, eliminarea amintirilor vizuale sau orice menținea legătura cu el. Am mers și la acupunctura cu scopul de a-mi deschide chakra inimii și pentru a mă detașa emoțional de el ( a funcționat cu siguranță). Doar vreau să aud și alte sfaturi.”

Și cu această ocazie redeschid subiectul despre care voi povesti mai mult în cadrul cursului, stilurile de atașament.

Ce este atașamentul de fapt? Este setarea creierului de a urmari și de a monitoriza disponibilitatea și siguranța figurilor de atașament.

O echipă de cercetători ( Gillath O, Bunge SA, Shaver PR, Wendelken C, Mikulincer M.) din SUA a desfășurat sub RMN o serie de teste în care au solicitat unui nr de 20 de femei cu atașament ANXIOS să participle la un test în care au avut 2 obiective:

1. Să se gândească la emoțiile negative pe care le experimentează în cuplu pe care îl au în prezent sau la o fostă relație care s-a terminat altfel decât și-au fi dorit sau s-a încheiat chiar prin deces

2. Ulterior să încerce să nu se mai gândească, să-și mute atenția pe altceva.

Scopul lor a fost să găsească corelația dintre comportamentele lor și activările din creier. Se pare că atunci când se gândeau la relație activau 2 zone diferite din creier :

1. Zona care are treabă cu generarea emoțiilor dar și 2 – zona în care are loc auto-reglarea emoțională. Ceea ce a fost suprinzător a fost că au putut observa că pe măsură ce emoțiile creșteau, din nefericire descreștea capacitatea de auto-reglare.

Rezultatele testelor le-au confirmat cercetătorilor ceea ce multe persoane afirmau în practica privată ( așa cum menționează și tipa din exemplul de mai sus) că se gândesc obsesiv la cealaltă persoană atunci când nu sunt în preajma ei. Atâta vreme cât capacitatea de auto-reglare este afectată și acest lucru îi este necunoscut persoanei ( adică nu cunoaște că face parte din normalitatea setării creierului său), comportamentul pe care-l afișează poate părea total anormal și ieșit din orice logică. „Nu mă recunosc!” „Ce se întâmplă cu mine?”, „Eu nu mă știam așa! Parcă nu mai sunt eu! Fac lucruri pe care ziceam că n-o să le fac niciodată!”

Din afară poate părea chiar un caz de masochism sau de tulburare borderline. Atât de departe merge incapacitatea de auto-reglare și de revenire la normal.

Deci ceea ce experimentează tipa face parte din normalitatea tiparului de atașament anxios, dar și al unora dintre noi. Ea nu e un caz de borderline, ci doar are o activare a sistemului de atașament. Cei cu atașamentul anxios au un sistem extrem, dar extrem de senzitiv.Acest tipar de atașament deține o hipersensibilitate care o dată activată este greu de dezactivat fără un semn din partea partenerului că relația este sigură. Cu toții devenim activați, însă celelalte stiluri de atașament nu sunt atât de atente la detaliile mărunte precum sunt cei anxioși.

O dată activat este greu tare de dezactivat dacă metodele de auto-reglare nu au fost exersate din timp, în vremea în care sistemul de atașament nu era activ. Adică nu când este în criză.

Și pentru că în lipsă de informații și de lucru individual, cei cu atașament anxios vor alege aproape întotdeauna un partener cu atașament evitant, această activare a sistemului de atașament va deveni una cronică și vor fi prinși într-o spirală a disperării emoționale, fără cea mai mică șansă de a ieși din ea ( lipsind capacitatea de auto – reglare) decât după ani buni și lacrimi multe.

Cum arată dinamica între un atașament anxios (tu) și unul evitant (el/ea):

Tu vrei apropiere și intimitate. – El/ea vrea distanță emoțională sau fizică.

Tu găseșți dificil să-ți exprimi direct emoțiile, nevoile sau ce te deranjează și te folosești de tehnici de protest – El/ea nu se pricepe la a-ți citi și interpreta limbajul verbal și non verbal și nici nu crede că este responsabilitatea lui/ ei să facă asta. 

Tu ai nevoie de asigurări și reasigurări că ești iubit/iubită sau că faci parte dintr-o relație sigură. – El/ea te îndepărtează ca parte a încercării proprii de a se auto-regla ( iar evitarea este mecanismul standard).

Și exemplele pot continua, însă poți observa cu ochiul liber discordanța dintre metodele de satisfacere ale nevoilor, în ambele direcții.

Dar revenind la întrebarea tipei, care sunt cele mai la îndemână metode?

Ați cunoaște stilul de atașament, a lucra cu tine, a-ți educa și exersa metode de auto-reglare, a valida și a-ți alege încă de la început o relație cu un partener/ parteneră cu un atașament sigur? Cu siguranță fac parte din igiena emoțională și nu din trusa de prim ajutor, dar asta înseamnă multă muncă și nu știu câte persoane sunt dispuse să depună acest efort de dinainte 🙂

Dar ce strategii pot exista în momentul de criză ca parte din trusa de prim ajutor ?

Una dintre metode depinde de modalitatea senzorială de bază a persoanei ( este vizuală, auditivă, kinestezică ) pentru a se putea rescrie un tipar adecvat strategiei personale ( acesta este motivul pentru care untele tehnici funcționează și altele nu ptr tine). Își poate orienta atenția (prin văz, auz sau chiar să se imagineze simțind) către ce înseamnă și cum arată o relație sigură. Să-și regizeze un film pe care să-l ruleze cât mai des.

Ce poate funcționa și a funcționat pentru mine ca mecanisme de auto – reglare în criză și prin urmare este și ce recomand ( ulterior mi-am dezvoltat reziliența în afara crizei, n-am mai așteptat momentele acelea cruciale, iar diferența a fost colosală) :

–  în primul rând acceptă disperarea care vine la pachet cu suferința. Despărțirea este exact ca un proces de doliu sau ca sevrajul după un drog. Real.

 

–  acceptă faptul că nu MAI există cale de întoarcere și chiar dacă poate exista, du-te mental și exagerează atât de mult situația încât s-o faci mai grea decât a fost vreodată. Cum? Păi ia-ți câteva momente, închide ochii și imaginează-te suferind de 10 x mult și mai mult peste 5 ani. Apoi peste alți 10 ani. Apoi peste 20. Cum arată viața ta peste 20 cu atâta suferință? Cum sunt impactate celelalte domenii ale vieții tale? Cine altcineva din jurul tău este afectat de suferința ta? Cum reacționează prietenii tăi când te văd atât de rău? Dar părinții? Frații? Viitorii copii? Cum ar arăta familia voastră atunci când partenerul va ajunge poate chiar la agresiune fizică în prezența copiilor? Imaginează-ți toate astea și înmulțește-le cu 10. Sincer! Fă-o!

 

 – adu-ți în realitate tot ce creierul dorește să elimine, că na, după o despărțire, așa cum știi, apar preponderent lucrurile frumoase în realitate. Trebuie făcute eforturi conștiente de aducere în amintire a tot ce a fost greșit și dureros.

 

– la timpul potrivit dă-i un alt sens suferinței ca fiind un proces de purificare, nu ca fiind un barometru care îți validează faptul că ai luat o decizie greșită. Majoritatea dintre noi au gânduri contradictorii legate de decizie. Tu investește energie validându-ți faptul că este cea mai bună decizie din viața ta și că de fapt ai făcut nu doar ce ai putut, ci chiar mai mult decât atât.

 

– convinge-te zi de zi, oră de oră, ca și cum ai avea un prieten bun lângă care-ți spune încontinuu că ai luat cea mai bună decizie. Refuză conștient să intri în gândurile care te trăg înapoi.

 

– asumă-ți faptul că este un proces în care ai nevoie de prezență 100% și  de tehnici adecvate. Dacă lași la voia întâmplării, studiile au dovedit-o negru pe alb că nu există o capacitate a creierului de a se susține și că are nevoie de anumite tehnici.

 

Știu că e dorința de a trece cât mai repede peste. Soluția însă este să treci PRIN, nu peste. Iar când treci prin, înseamnă că-ți acorzi timp. Iar vindecarea n-a avut niciodată un termen standard. Dar cu siguranță are propriul său timp. Dă-i voie să se manifeste!

Dacă-ți dorești o relație de cuplu în care să te simți iubit/ iubită, să existe armonie, pasiune și liniște, asumă-ți drumul propriei educații relaționale. Nu te lăsa în voia sorții!

Educația relațională este o alegere!

Cu drag,

Laura