Mai nou am învățat că în procesul creșterii noastre ca oameni, în timpul bebelușelii, avem pusee de creștere și salturi mentale. Adică pe scurt, lucrurile se petrec fără ca noi adulții să intervenim în vreun fel.
Până să nasc credeam că un copil se educă de către adulți.
Acum sunt în plin proces de reconsidare a ideii de educație a unui copil.
Mă uit la ea și realizez că știe bine, bine ce are de făcut. Nu are nevoie de jucăria X ca să învețe să apuce, ea mă apucă pe mine de degete iar mâna mea i se pare mai interesantă decât orice jucărie colorată.
I-am pus iepurele ei (că ne-a plăcut nouă și spunem că e al ei) sprijinit de pernă, ea a început să tragă de pernă și a lăsat la o parte iepurele. Îi pun chestii pe care eu le consider interesante, ea în schimb e fascinată fețele noastre, de vocile noastre și de bulinele de pe lenjerie sau de lustra din cameră.
Nu știu cum arată educația unui copil, ce observ acum e că educația asta reprezintă de fapt oferirea de exemple, de conținere, de oferirea unui spațiu de siguranță, de o rutină, de limite sănătoase și de a sta deoparte.
Am citit o carte despre parenting și cea mai importantă lecție pe care eu ca părinte o voi avea de învățat, este aceea de a sta deoparte. Când? Atunci când îi prezint un lucru nou, să nu-i explic, așa cum am tendința de a face, cum funcționează. Să o las să descopere.
Atunci când va avea prima interacțiune în contradictoriu, să o las sa abordeze situația în felul ei. Să am răbdare și încredere că este un copil, adult funcțional 🙂
Terapeutul respectiv numea tehnica “nu desena în locul copilului tău!”
Ce m-a impresionat și mai mult a fost tehnica prin care ajuți să nu creezi animozități la locul de joacă sau cum învață să împartă. Atunci când un copil îi ia jucăria sau au de împărțit ceva, în mod normal aș fi tentată să constat “X ți-a luat jucăria!”, însă aceasta este o interpretare care-i setează un tipar de lipsă. Ce recomandă și mi se pare ff tare, este să constatăm fără a interpreta:
“Jucăria era la tine înainte și acum este la X” Pare un lucru mărunt însă impactul îl văd ca fiind colosal.
Se numește “tehnica crainicului”, aceea în care doar relatezi ceea ce vezi, nu interpretezi.
Este fix acea tehnică pe care ne chinuim să o învățam și să o folosim în comunicarea în cuplu:
“Observ … și îmi imaginez că…”
Cât de minunat ar fi să învățăm de copii cum să nu interpretăm lucrurile, ci să le lăsăm să fie, astfel dând spațiu învățării.
Dar asta implică să te debarasezi de rolul de părinte atotștiutor și să-i devi partener de echipă.
Poate ai observat că m-am referit doar la mine când am zis că trebuie să învăț să stau deoparte, să o las să descopere etc și nu m-am referit la noi, eu și Andrei. Mda! N-a fost o scăpare 🙂 e enervant Andrei deoarece le face intuitiv, eu sunt cea care are nevoie să le învețe!
Dar da, copiii pare că au nevoie de exemple, nu de educație sub forma vorbelor. Ei repetă doar ceea ce văd peste care pun și amprentele lor personale.
Mă uit la ea și din privirea ei am impresia că știe, chiar așa mică cum este. Am impresia că până acum n-am învățat-o nimic, ci doar am observat-o. Poate doar am încercat să o ajutăm cu durerile de burtică. În rest? Doar ne-am bucurat de ea, iar pentru restul ne-am dat noi după ea. Sunt sigură că urmărește și învață singură din ceea ce facem noi secundă de secundă.
Poate suntem încă la început dar impresia mea e că ei cam știu cum e treaba asta cu devenit om. Au nevoie doar de iubire, de mulți pupici și 2 sau mai multe perechi de brațe unde să găsească protecția.
Și uh, da! N-am știut că poți iubi într-atât! ❤️❤️❤️
P.s. Cartea se numește “Elevating child care – a guide to respectful parenting” Janet Lansbury
