Simt să scriu acest disclaimer: Conținut cu puternic impact emoțional
Aseară povesteam cu o prietenă dragă despre lupta cu dificultatea de a concepe un copil și mereu sunt profund atinsă de această dramă a noastră, în special a femeilor.
Am trecut pe acolo relativ o scurtă dar foarte intensă perioadă de vreme și rezonez complet cu trăirile halucinante pe care o femeie le traversează în procesul de a deveni mamă. Proces care de cele mai multe ori se întinde pe ani întregi, altă dată nu se finalizează niciodată.
Da, știu, există și alte căi prin care poți deveni mamă, însă dacă dorința pornește din pântecul tău, celelalte opțiuni vin ca back up, nicicum ca alegere primă.
Scriu asta ca să onorez lupta femeilor din jurul meu, multe de altfel, care sunt pe drumul devenirii lor ca mame. E un drum greu, e un drum cu multe lacrimi, durere, speranțe, pierderi, certuri, lipsuri, iubire, doliu și pierdere.
Este un proces greu de înțeles pentru exterior, chiar și de partenerul de cuplu, un bărbat, cu toată bunăvoința de care poate da exemplu, nu are cum vreodată să simtă același fel de emoție ca femeia ce dorește să dea viață. E un proces de doliu ambiguu chiar și pentru femeie.
De ce ambiguu?
Deoarece în ochii noștri doliu implică o pierdere „vizibilă”, o înmormântare, o comuniune, o reuniune și un grup de oameni veniți să prezinte regretele, condoleanțele dar și să susțină omul care a pierdut pe cineva.
Pe când pierderea asta a unei sarcini dorite se întâmplă în tăcere, în doi sau nu, dar de cele mai multe ori se întâmplă în fiecare baie sau loc în care testul arată un răspuns negativ, luni la rând. Chiar ani.
E un proces care acolo îngroapă tot și multe părți din tine și care cere să deschizi ușa și să te arați lumii cum erai tu înainte de a intra în baie, lucru imposibil, însă așteptat. Și închidem ușa în timp ce sufletul e făcut bucăți, căutând putere să o luăm de la capăt, însă uitând că e nevoie de un proces de jelire. De multe ori, inconștient, ne întoarcem împotriva noastră, împotriva corpului nostru, împotriva dumnezeirii.
Bucuriile celorlalți care așteaptă un copil, dacă înainte erau bucurii plenare și pentru tine, acum dor enorm. Fiecare mămică cu burtică doare chiar dacă bucură în același timp, bucură cu jale profundă. Fiecare copil mic dezgroapă ce am crezut lăsat în ușa închisă și în spațiu cu 4 pereți al băii. Dezgroapă în plină zi, în public, în timpul unei discuții, oriunde, oricând. Și de multe ori habar n-avem că doliu acesta se manifestă de fapt în starea de nervozitate, tristețe, imposibilitate de a sta locului….
Dacă spui că ai pierdut (Doamne ferește!) o sarcină, exteriorul parcă simte și este acolo lângă, în măsura în care fiecare poate, însă dacă spui că iar nu s-a întâmplat minunea, aproape toată lumea încearcă să te ridice de acolo, să-ți spună că e totul ok și că vor mai fi „ocazii”. Poate, da, însă ȘI de data aceasta a avut loc o înmormântare a sufletului, a unui viitor, a unui copil așa cum și l-ar fi dorit fiecare.
Însă nu știm sau cel puțin eu n-am știut până de curând că fiecare lună care a trecut a fost câte un proces de doliu ambiguu, din care nu știam că mă dărâm și că trebuie să mă reconstruiesc cumva ca să pot merge mai departe cu iubire.
Un doliu de care nu mulți pot știi, e prea adânc să-l ții în văzul lumii, și totuși lumea vine și întreabă:
ȘI? VOI CÂND FACEȚI UN COPIL?
Un om care și-a înmormântat ideea și dorința copilului, este supus acestui calvar. Iar dacă, poate, femeia aceea doar ce iesise dintre 4 pereți cu un alt test de sarcină negativ, după alte N, această întrebare este o groapă spre un alt abis.
Această întrebare ar trebui interzisă prin lege cât și cealaltă:
ȘI? CÂND MAI FACEȚI UN COPIL?
Iar cuplul supus la acest doliu ambiguu? Offf! Sunt etape atât de grele.
Depinde atât de mult cum procesează fiecare și individual perderile. Pentru unii strânsoarea brațelor și a mâinilor devin mai apropiate după fiecare pierdere, pentru alții mâinile se înmoaie și se răcesc, între ei făcându-se o distanță atât de mare încât chiar și la apariția copilului, distanța creată e atât de mare încât nu se mai repară niciodată. Și literatura spune că primul an din viața familiei cu copil mic e cea mai dificilă dar nu spune și că acesta este unul dintre motive. Acel copil devine bibelou pentru părinți, în special pentru mame.
Am simțit să scriu astea pentru fiecare femeie care a pierdut și care trăiește unul sau mai multe doliuri ambigue.
Vă aud! Vă văd! Vă înțeleg profund și nimic din ceea ce simțiți nu este anormal. Chiar și furia pe prietenele care au copii sau rudele apropiate. Absolut orice! În pierdere ca și în iubire, orice e permis atâta vreme cât susține viața.
Vă iubesc și vă vorbesc din suflet!
Știu că dacă mă uit în stânga, dreapta, spate sau fața mea probabilitatea ca să găsesc o soră care a experimentat o pierdere într-o formă sau alta a maternității.
Durerea ta este normală și este mai prezentă decât ți-ai imagina, chiar dacă asta nu te ajută cu nimic!
Îmi pare tare rău pentru toate pierderile tale!
