Sunt cei dragi nouă, cei pe care-i privim și nu-i vrem duși vreodată.
Mi-am amintit deunăzi cum acum vreo lună stăteam în mașină și îmi așteptam sora să vină de peste drum și cum privind-o venind mi-a apărut gândul c-ar putea muri, dar mi-a fost rapid alungat de ideea că e nemuritoare. Idee care pe moment mi-a părut tare ademenitoare.
Am realizat atunci că sunt mai conștientă că a trecut timpul peste mine, decât a trecut peste ea. Mi-e imposibil și chiar dacă rațional știu, n-o văd îmbătrânind. Efectiv mintea mea refuză să mă lase s-o văd altfel decât o vede sufletul. E suspendată undeva în imortalitate, la o vârstă care nu va trece nicicând. Ea insistă și-mi zice că au trecut anii, că bla bla… dar zău dacă văd asta la ea. Dacă mă uit pe poze, cuprind cu mintea diferențele de 20 de ani între prezent și trecut, dar nu și cu sufletul. Părinții? Cu greu și rar îi văd îmbătrânind. Din nou, doar dacă mă uit pe poze, Ei pentru mine sunt nemuritori.
Corzile sufletului nu se dau întinse, nici pe departe să se dea rupte.
Mi-e mai ușor să mă gândesc că pot eu muri, decât că pot pleca cei dragi mie. Și chiar dacă ideea morții mă face să absorb fiecare moment cu ei, e doar o idee vagă pe care refuz să o integrez. Mi-aduc aminte cu tristețe de șocul recent al veștii că mi-a murit bunicul. A fost un moment în care efectiv am realizat că până atunci nu-mi închipuisem vreodată cu adevărat că bunicul meu poate muri. Deși a trăit 90 de ani, pentru mine ar mai fi trăit încă pe atât. Știu că sună fără noimă, dar… El a fost primul ce l-am definit ca nemuritor și care m-a contrazis plecând. I-am respectat drumul înapoi și i-am fost recunoscătoare că și datorită lui, eu sunt.
Și-am zis să mă trezesc și să privesc cât de firavă e linia vieții… însă n-am reușit. Fac același lucru în continuare cu ei. Am realizat atunci uitându-mă la sora mea. Mă agăț în continuare de orice idee care duce la continuarea a ce avem aici.
Acum în schimb sunt mai atentă la nemuritorii mei și le fac fotografii cu sufletul. Iau tot ce-mi pot oferi în momentele în care sunt cu ei, pentru că timpul se scurge mult prea repede. Mi-o arată fotografiile.
Nemurirea va exista întotdeauna între noi, însă nu ei sunt nemuritori, ci doar iubirea dintre noi.
Ai tăi cum sunt?
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
