Cu toții avem cel puțin un lucru pe care să-l reproșăm părinților. Nu cred că am întâlnit adult care să-mi spună că este 100% mulțumit de experiențele copilăriei sau de relația cu părinții. Și este absolut normal să fie așa.
Așa cum, spre marea mea uimire aveam să aflu în terapie, nu prea există copii care să nu fi experimentat traume la vârsta copilăriei. Și este lesne de înțeles având în vedere că este vârsta cea mai vulnerabilă și lipsită de apărare a unui om. Nu vreau să țin lecții despre parenting deoarece am experiență practică 0 în direcția aceasta, ci vorbesc din perspectiva copilului ce-am fost și care o dată ce a devenit adult, a înțeles.
Revolta și furia copilăriei o simt adesea în terapie, o simțeam și înainte însă nu-i dădeam curs. În terapie am înțeles că dacă îmi exprim furia asta nu înseamnă că iubesc mai puțin, ci că mă iubesc pe mine. Cum în perioada copilăriei mele se suferea acut de „vecinită și lumită” – oare ce-o să zică lumea sau vecinii dacă faci x sau y – am avut parte de multe restricții, lucru pe care nu-l înțelegeam deloc.
Am fost furioasă atunci, înțelegătoare acum și chiar recunoscătoare. Recunoscătoare pentru că am înțeles că părinții au luat cele mai bune decizii pe care le puteau lua în condițiile date. Recunoscătoare că am fost educată în spiritul dreptății și al corectitudinii. Unde nu le-am înțeles aplicarea metodelor, le-am înțeles motivațiile și le-am mulțumit mai târziu pentru eforturile lor.
Pentru că atunci când vorbim de părinți echilibrați și nu cu tulburări psihotice, vorbim despre oameni care-și doresc tot ce-i mai bun pentru copiii lor. Acel bun pe care-l înțeleg ei…
Pentru că după ce am exprimat furia, am putut să văd clar, am putut să înțeleg și să-mi asum responsabilitatea viitorului. Acum că știu toate astea, ce aleg să fac cu asta? Caut în continuare un țap ispășitor sau îmi asum trecutul?
Când văd părinți care se mustră rău din cauza modului în care-și cresc și educă copiii, îmi vine să le spun:
„Te cred din suflet că vrei să-l faci om mare dar să nu uităm că pe lângă educația, grija și timpul acordat copilului, mai ai grijile zilnice, presiunea socială, materială, programul de la job, atenția cuvenită și necesară relației de cuplu. Și să nu uităm că timpul tău cu tine care se anulează din start iar asta-ți produce multă încordare.
Te rog nu-ți mai face harakiri! Te înțeleg că faci tot ce poți tu mai bine, nu te îngrijora atât. Într-o zi te va înțelege și copilul tău.
Și îți va mulțumi!
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
