Am fost ieri în Brașov, oraș ce mi-a fost acasă pentru aproximativ 7 ani și m-am bucurat să simt din nou relaxarea și calmitatea locului. Brașovenii în marea lor majoritate nu se grăbesc, ei nu sunt pe fugă.
Priveam cum nu folosesc aproape deloc claxonul dacă participantul din fața lor în trafic este staționat, ci așteaptă. În timp ce observam asta, ochii mi-au fugit la Tâmpa și pentru prima oară am înțeles de unde vine calmitatea lor. Poate că atunci când am locuit în Brașov nu obișnuiam să urc pe munte ca să pot înțelege.
Pe munte oamenii merg calculat, au rabdare și strategie. Pe munte dacă te grăbești, riști să nu mai ajungi nicăieri. Oamenii de munte au o anumită rezistență fizică și psihică diferită de a celor de la șes.
În timp ce omul de la câmpie este împins oarecum de relief să se grăbească, să se ferescă fiind mai expus, este mai ager, are nevoie să se pună la adăpost de crivăț și cu cât se grăbește, cu cât are șanse să ajungă mai departe.
Am sperat degeaba să regăsesc serenitatea pe care am găsit-o în Brașov și a locuitorilor săi, prin orașele și oamenii de la câmpie. N-am nicio șansă.
Omul doar se adaptează locului iar mediul ne influențează mai mult decât ne-am imagina. Eu mă comport altfel în București decât o fac la Brașov sau în orașul meu natal, Brăila. Mi-e greu să accesez pacea Brașovului când mă aflu în traficul din capitală 🙂
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
