În fața morții… Sufăr, mă înfurii și simt neputința mai acut ca în niciun alt moment al vieții mele. Nu gândesc, doar simt și nimic nu își găsește sensul.
Simt durerea și regretul de a trece nepăsătoare pe lângă momente importante pe care poate le-am trecut cu vederea.
Îmi pică măștile care mă orbesc și-mi spun că am habar despre adevăr. Atunci îmi dau seama că nu cunosc de fapt nimic. Nu știu cine ne-a fost rege. Nu-i știu povestea cu adevărat decât ce a fost selectat ca eu să știu.
Mă simt debusolată și nu știu cum să-i fac față. Știu doar că-mi respect istoria și indiferent cum a fost ea, mi-a așezat calea pe care pășesc.
România, țara în care m-am născut, este zguduită de 2 evenimente tragice, de două decese mediatizate și nenumărate altele necunoscute. Pe de o parte ne îngropăm o parte din istorie, un vârf de lance, un rege, iar pe de altă parte ne îngropăm un viitor împins pe șine de un nebun.
Mă simt ca un pion pe tabla de șah și mă uit debusolată în jur, oare am luat șah mat?
În respectul și tăcerea morții, cine mai apără tabla?
Nu este un articol despre politică, ci despre debusolarea pe care moartea ultimului om ce a deținut rangul de rege român mi-a adus-o în suflet
