De câteva zile mă lupt cu sindromul impostorului și asta mă împiedică să-mi aștern ideile aici pe blog. Îmi îngreunează lejeritatea scrisului. Povestea care mă oprește și cu care evident că m-am luptat ani de zile, sună cam așa : Cine te crezi tu ca să faci asta?! Oricum nu știi nimic și dacă scrii, o vei și demonstra.
Prima parte din replică asta mi-e extrem de familiară. Din cauza faptului că nu îmi place să funcționez după tipare sau reguli (ilogice) și pentru că tind să fiu o persoană creativă, de foarte multe ori în copilărie am fost pusă „la locul meu” prin replica asta – Cine te crezi tu ca să faci asta?! M-am luptat enorm de mult să-mi dau voie să fiu ceea ce sunt și ceea ce pot fi. Ajunsesem să cred o voce care nu mai era de mult a altora, ci devenise a mea. Mulți ani am simțit că nu merit sau că nu sunt îndeajuns și chiar dacă mi-e cunoscută teoria ( cea în care un comportament nu va fi niciodată șters din conexiunile neuronale, ci doar inactivat), am sperat că o dată ce am înțeles problema, ea va dispărea și că nu voi mai ajunge acolo. Nu-mi mai place să mă îndoiesc de mine la modul acesta distructiv, e dureros și nu-i văd rostul.
Dar oricât mi-ar plăcea să cred că pot sfida știința, se pare că nu mi-a ieșit nici de data asta. Îmi place povestea asta cu sfidarea științei și atunci când mă pregătesc de o intervenție chirurgicală care necesită anestezie generală. Întotdeauna cred că voi reuși să fac față și că medicii nu vor reuși să mă adoarmă :)) evident că de fiecare dată mă trezesc operată și odihnită :)) )
Acesta este al 3 lea articol pe care-l scriu și indiferent de cum va ieși, îl voi posta. Deci dacă nu are sens ce vei citi aici, reține că este doar o luptă live 🙂 Tot ce mi-am dorit este ca eu să mă prezint, pregătită știu că sunt. De multe ori am evitat confruntările, astăzi n-o fac. Nu-i dau voie fricii să-și facă de cap și să mă țină în „banca mea”… Știi, nu mi se întâmplă decât foarte rar să las articole nepublicate ( cred ca am 2 max în 10 luni ), însă acum în decurs de 30 de minute am abandonat 2. Cam atât de greu îmi este. Acum stau în disconfortul „sindromului” și mă forțez din răsputeri să scriu acest articol deoarece știu că doar așa mâine îi voi fi demostrat copilului din mine că acei câțiva s-au înșelat. Eu pot și merit!
Este un minunat discurs pe TedX How to stop screwing yourself over pe care am simțit astăzi să-l reascult, dar normal că m-am sabotat și am găsit motive să n-o fac. Nu mă înțelege greșit, sindromul impostorului ținut sub forma de feedback este de bine-venit. Însă simptomele lui întinse pe ani și scăpate de sub control, te pot duce oriunde, însă cel mai sigur te vor azvârli în depresie și-ți vor face stima de sine praf.
Nu m-am documentat mult pe acest subiect (doar experiența mă recomandă :)) ), însă cu această ocazie am descoperit câteva resurse extrem de valoroase pe care le voi analiza îndeaproape ( un test prin care-ți poți auto-evalua încrederea în tine & site-ul Dr Valerie).
Uitându-mă la articol și pregătind butonul de Publish, simt cum mă pregătesc să dau un KO „vocilor”!
Iar ție îți mulțumesc că ai fost aici.
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
Cu drag,
Laura
