Acum câteva zile în Amsterdam am văzut și am simțit adicția până-n moalele capului.
Totul s-a derulat în câteva minute când la o masă dintr-un coffeshop ne-au cerut permisiunea să se așeze lângă noi, două fete care trecuseră nu de mult de vârsta majoratului și care păreau super grăbite. Mi-au lăsat impresia că intraseră să tragă un fum și să plece. Ce aveam mai târziu să realizez era că ele nu se grăbeau să ajungă undeva ci să atingă o stare.
Suferința caută și cere companie
A fost trist să văd cum trăgeau grăbite fiecare din țigara ei, împreună fizic dar înstrăinate una de cealaltă și fiecare de ea însăși. Au fumat atât de repede de am crezut că mă vor intoxica cu fum.
De fapt au fumat până au atins starea de letargie mult râvnită. M-am întristat enorm!
Brusc am simțit cum lângă mine stăteau două persoane care nu reușiseră să dea un sens realității lor, care poate nu găsiseră suportul necesar și pentru care realitatea devenise copleșitoare. Cum între noi și ele stăteau doar niște circumstanțe și poate o înșiruire de decizii greșite, m-am întrebat oare de ce așa? Când cineva trece limita aia de la care nu mai are scăpare? Când povestea pe care ți-o spui te împinge către înstrăinare?
Am învățat de mult că atunci când arăți cu degetul ai de fapt doar 1 deget îndreptat spre persoana sau situația respectivă și 3 spre tine
Realizând că metaforic arătam cu degetul către cele două tipe, căutându-mi răspunsurile mi-am dat seama că unii dintre pași îmi sunt cunoscuți și am rămas mega suprinsă.
Și eu am avut începutul unei adicții a dulciurilor și mi-am amintit cum în unele momente de stres, m-am refugiat cu bună știință în dulciuri. Prima dată când m-am angajat la fabrica de ciocolată, am luat 6 kg într-o lună și mi-a luat alte 6 luni ca să le dau jos. Oarecum mă bucuram că mai era cineva în aceeași situație ca mine, că nu eram singura. Am tras împreună la sală când nu ne-am mai suportat și mi-am impus să atașez durerea de dulciuri ca să renunț la ele. Pentru că atunci când ai atașată plăcerea de „drog”, consideră-te ca și pierdut.
Diferența pentru mine a făcut-o conștientizarea consecințelor, ambiția, acceptarea slăbiciunii înnăscute (a oamenilor) și informațiile pe care le-am avut. Am un mecanism de auto-conservare destul de activ și o ambiție de fier, slavă Domnului!
Nu e ușor
Unii oameni în schimb vor doar să-și caute scuze iar atunci când mă complimentează pentru cum arăt și îmi spun că mie mi-e ușor să vorbesc pentru că am corpul care mă ajută, degeaba le argumentez că e o luptă constantă, nu mă aud. Zău de nu-mi place mâncarea de mor și aș mânca la orice oră, oricând și oricât. Aleg în schimb să n-o fac pentru că îmi respect mai mult corpul decât poftele 🙂 Și nu vorbim despre poftele venite din carențe ale corpului, ci cele din curiozitate.
Apoi mi-am amintit de altă adicție de Solitaire, joc pe care l-am jucat compulsiv ani de zile și cu care m-am luptat din răsputeri să-l depășesc. M-am chinuit mult timp pentru că n-am considerat că e o problemă deoarece eram parte din problemă. Amuzant acum, dar da! Ajunsesem să joc Solitaire ca la păcănele :)) mă relaxa.
Ce am ales să fac?! Să evit să mai deschid măcar un joc și au trecut mai bine de 10 ani. Știi de ce?
Ce spune știința
Pentru că studiile arată că o dată ce calea neuronală a fost creată ( adică s-a format un obicei), ea niciodată nu va putea fi ștearsă ci doar dezactivată. Ceea ce înseamnă că, creierul pentru a salva energie, inactivează partea aceea, însă la cel mai mic factor declanșator și la un moment de slăbiciune ( iar aici mă refer la momentele în care zici că e doar un joc, un fum, un pahar, o partidă de sex etc), în fracțiune de secundă creierul va reactiva vechea cale neuronală. Atât de simplu îi este.
Știind asta și faptul că suntem mai predispuși la decizii eronate decât ne credem, aleg ca nici măcar să nu ofer șansa creierului meu de a reactiva calea. La mine jocul era asociat cu stresul și relaxarea în perioadele de examene la școală. Îți închipui câte situații stresante am mai avut de atunci și de câte ori creierul mi-a dar semnale de – bagă un joc și te relaxezi imediat. Ce meditație, ce tehnici de respirație, ce strâns în brațe sau petrecut timp cu cei dragi, ce coaching? Creierul meu este leneș și caută calea cea mai simplă. Chiar dacă ea este o adicție. Cândva a fost doar o joacă până a devenit o joacă de câteva ore ce mă captiva și mă făcea să nu mai am timp de nimic altceva și care mă obosea enorm. Din afară n-ai fi zis că e adicție și nu știu dacă multă lume știe asta despre mine 🙂 pentru că târziu am realizat și eu.
Mi-aș dori să-ți spun că al tău creier e altfel și că își dezactivează definitiv căile neuronale, dar te-aș minți! Din câte spun specialiștii, nu e cu nimic mai diferit.
Sex, cumpărături, bani, alcool, mâncare…
Gândește-te că în locul Solitaire poate fi pus orice altceva, o adicție pentru cumpărături, bani, alcool, pentru mâncare, țigări, sex, relații abuzive, agresivitate, pentru o viață unilaterală (adică doar pozitivă sau negativă) etc. Însă cea mai des întâlnită în ultima perioadă este adicția de suferință.
Tot ce-mi rămâne de făcut este să fiu autentică, să ajut atunci când pot și îmi este solicitat ajutorul, să scriu și să trag semnale de alarmă. Altceva n-am ce să fac deoarece fiecare își ia propriile decizii în viață.
Înțeleg în schimb și știu la o scară mică, cât de greu este să renunți! Îmi pot imagina doar cu cât se îngreunează decizia de a renunța atunci când adicția devine unica modalitate de evadare din realitate…
Linia e tare fină, ai grijă! Ești mai slab/ă decât crezi!
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
