Am văzut astăzi un filmuleț pe Youtube care mi-a reamintit de unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-am primit, viața.
Până să văd filmulețul picasem din nou în cursa lui „mai mult”. Crezusem că m-am vindecat de dependența de a fugi din prezent, până astăzi când am realizat că acum o fac deghizat și mai cu stil. Mai nou fuga mea se cheamă planificare. M-a lovit așa în moalele capului conștientizarea că obișnuiesc să fug cel mai des de prezent prin planurile pe care mi le fac pentru viitor, și nu doar că-mi setez o groază de obiective, dar mă și grăbesc des într-acolo uitând că într-acolo de fapt eu… îmbătrânesc.
Mereu uit că planurile au în defavoarea lor trecerea timpului.
Am crezut c-am învățat încă de atunci când am fugit (câteodată) de copilările dorindu-mi să fiu om mare, ca mai apoi să-mi doresc să redevin copil sau cel puțin să revin la copilărie. Credeam c-am înțeles atunci când am fugit (câteodată) de adolescență dorindu-mi să devin adult și să am control asupra vieții mele. Iar când am devenit adult cu acte și responsabilități depline, am privit înapoi cu jind către lejeritatea adolescenței. Așa mi-aș fi dorit-o înapoi… Credeam c-am învâțat, dar se pare că m-am înșelat. Ce paradox! Când am avut prea mult timp liber, m-am plictisit și mi-am dorit să fiu ocupată. Evident că cel de sus mi-a dat ce-am cerut și am primit treabă berechet. Cu timpul ocupat am privit înapoi regretând că n-am știut să mă bucur de relaxare. Atât de greu mi-a fost și-mi este încă să-mi accept lenea. Dar sunt pe drumul cel bun 🙂 Când am fost singură n-am stat să mă bucur de singurătate ci am suspinat după o relație, iar când am avut-o mi-am dorit singurătate.
Întotdeauna mi-am atins obiectivele însă n-am stat prea mult să mă bucur de ele, pentru că tot fugeam spre următoarele.
Trecutul mi-a aratat că dacă nu-ți trăiești prezentul, intri de fapt nepregătit/ă-n viitor, deoarece sunt lecții în prezent pe care inevitabil le sari.
Însă e un preț pe care încep să-l cântăresc din ce în ce mai mult în ultima vreme, iar balanța începe să se încline spre importanța prezentului. Pentru că eu de fapt ajung să îndeplinesc un obiectiv al unui prezent care a trecut pe lângă mine în timp ce eu eram ocupată cu planificarea. De asta de cele mai multe ori nu am simțit satisfacție atunci când mi-am îndeplinit diverse obiective. Erau setate într-un moment în care eu nu eram de fapt prezentă.
M-a ajutat să încep să practic recunoștința o replică care spunea că prezentul pe care-l renegi acum cândva ți l-ai dorit enorm. Nimic mai adevărat!
Tot ce-am avut și n-am apreciat, a plecat fără măcar să observ. Sunt studii care atestă faptul că înțelegem valoarea unui om. lucru, experiență abia după ce a plecat. Normal! Sau cartea sfântă când zice metaforic „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare…” Și le-am călcat des.
De asta aleg să manifest recunoștința pentru tot ce am primit în dar chiar din momentul în care deschid dimineață ochii. După ce am evitat ani să privesc într-acolo, am înțeles că va veni însă o zi când se va sfârși. Ca-n melodia lui Holograf „Vine o zi”. E dur, știu, dar e realitatea care pe mine mă ajută să mă trezesc.
Nu știu tu ce alegere faci astăzi. Nu-mi zice doar că-ți faci planuri în timp ce viața te trăiește…
Până data viitoare îți urez să-ți asumi curajul unei vieți trăite din plin.
