Atunci când suntem pregătiţi, în viaţa noastră apar oamenii care ne ajută să evoluăm. Care ne vindecă, care ne forţează să ne depaşim limitele ( şi mai mereu e un drum anevoios), care ne învaţă iubirea, armonia, prietenia, empatia şi ascultarea.
Sunt mesagerii propriei noastre lecţii numita viaţă. Indiferent de experienţele prin care ei ne ajută să trecem, ei ne sunt vestitori.
Plâng, râd, iubesc, zâmbesc, mă distrez, mă înfuri, mă distrez din nou ( întamplător sau nu a apărut de două ori ) şi tot ce există în lumea asta fac doar „împreună”. De una singură ştiu că n-aş putea supravieţui prea multă vreme. Nu ştiu fizic dar ştiu cu siguranţă că n-aş rezista psihic.
Sunt rezultatul lui împreună.
Când mă mai apucă aşa nebunia aceea că lasă că mă descurc singură, îmi reamintesc fraza asta: Sunt rezultatul lui împreună.
Eu una singură n-aş fi putut să mă nasc şi dacă îmi imaginez ca într-o scenă de film SF că totuşi m-aş fi născut singură, cu certitudine n-aş fi reuşit să supravieţuiesc.
Cine m-a făcut om mare?
Conceperea, creşterea, educarea, formarea, iubirea, fericirea, durerea, furia, supărarea, tristeţea, armonia, entuziasmul, totul dar absolut totul am învăţat din şi prin interacţiune cu altă energie sau altă formă de viaţă.
Am ştiut că exist (mai târziu am înţeles că-s om) întâi văzandu-mă prin ochii familiei mele. Ei mi-au oglindit trăirile şi prin ei mi-am dezvoltat conexiunile neuronale şi ataşamentele. Am învăţat de fapt că sunt om.
Înainte de a învăţa să scriu cu ajutorul profesorilor mei, am învăţat să citesc cu ajutorul surorii mele. Şi-a dorit ea cu ardoare să mă înveţe să citesc de la 5 ani, astfel că m-am pregătit temeinic pentru o inevitabilă plictiseală pe care am experimentat-o pe parcursul clasei I. Recunosc că s-a cam extins până am terminat facultatea chiar.
Pe unii dascăli i-am iubit, pe alţii i-am admirat iar pe alţii i-am judecat păstrând o distanţă considerabilă. Dar asta nu m-a oprit să primesc ce mi-au oferit.
Am învăţat să iubesc, să mă tem, să fiu curioasă, furioasă şi apoi să iubesc din nou sexul opus, cu ajutorul băieţilor şi bărbaţilor ce şi-au deschis sufletul în faţa mea. Iar de la cei care nu au făcut-o, am învăţat tot despre iubire. Iubirea de sine. Am învăţat să mă deschid către necunoscut, să-mi deschid sufletul unei alte persoane din afara familiei prin intermediul prietenei mele din copilărie. Am locuit, am învăţat, m-am distrat, am leşinat de foame prin căminele facultăţii alături de alţi oameni. Oameni care au ales să ramână sau să plece.
Dar de fiecare dată mi s-a întâmplat ca acolo unde am de lucrat cu mine, să apară oamenii potriviţi care să-mi arate drumul către mine. Orice ieşire din zona mea de comfort a fost şi este dureroasă, dar n-o face mai puţin frumoasă. Înainte îmi vărsam năduful pe cei care mă făceau să simt că ar ogorul şi nu că-l plantez cu panseluţe, iar pe ei i-am urât o vreme. Îndelungată ce-i drept. Undeva, cândva, crezusem că drumul este deja trasat şi că trebuie să fie cu panseluţe iar mie mi se cuvine să păşesc ca o prinţesă printre ele.
Însă târziu am înţeles că eu am ales să-mi croiesc un drum propriu şi nu să merg ca o prinţesă pe un drum creat deja. Ca să fac asta, am nevoie să-l construiesc. Tot atunci am înţeles că cei cărora le spusesem multe vorbe grele în nopţile albe, mi-au fost îngeri de fapt. Mi-am asumat drumul şi decizia de a rămâne sau de a pleca. Niciodată nu e uşor. Întotdeauna am avut opţiunea de a pleca atunci când a intervenit durerea. Câteodată am facut-o, altă dată nu. Mi-a fost greu să-mi asum responsabilitatea şi să n-o pasez celuilalt. Cum era? E fraier cel care cere sau cel care oferă?
Este datoria mea şi doar a mea să-mi manifest autenticitatea.
Şi toţi din viaţa mea sunt îngeri care-mi luminează drumul. Câteodată drumul duce prin bălării, câteodată ies de pe arătură zgâriată de la buruieni, câteodată mă arde soarele iar altă dată mă împiedic, plâng, obosesc şi mă opresc. Apoi mă ridic, mă scutur de praf, mă uit la ce am învăţat, cât am înaintat apoi îmi reiau mersul şi continui zâmbind, deoarece nu ştiu niciodată cât a mai rămas din drum. E datoria mea să-mi manifest autenticitatea şi să mă bucur de călătorie.
Astăzi am înţeles că tot ce folosesc şi îmi uşurează viaţa a fost creat de alţi oameni. Tot ce recunosc astăzi ca sentimente mi-au fost oferite întâi şi explicate de altcineva.
Aceste rânduri sunt despre şi pentru îngerii din viaţa mea, pentru toţi. Vă mulţumesc şi vă iubesc pentru că m-aţi făcut om mare!
Poate este şi despre îngerii din viaţa ta.
Îţi transmit iubire şi îţi doresc să-ţi asumi responsabilitatea unei vieţi trăite din plin!
Te las în braţele Deliei şi a piesei ei cu gust puternic de copilărie.
