Ți-aș recomanda un moment de reflecție pentru acestă întrebare. Cum ar fi? Cum ar fi dacă ai fi cunoscut/ă pentru cele mai adânci secrete pe care le ai, pentru cele pe care nu vrei să le știe nimeni?
Am ascultat ieri un podcast în care invitata a adresat această întrebare, referindu-se indirect la sentința pe viață ( cazierul ) a acelora încarcerați pentru grave fapte penale. Iau însă această întrebare și o aduc aici deoarece m-a pus tare mult pe gânduri.
Cum ar fi dacă aș fi cunoscută nu pentru realizările mele ci pentru cele mai proaste decizii pe care le-am putut lua vreodată?
Cred că ar fi multă rușine, multă judecată și multă fugă. Chiar dacă am făcut (oarecum) pace cu trecutul meu, reamintirea lui ar fi neplăcută până în punctul în care ar apărea nepăsarea: „Dacă oricum fac alegeri greșite, de ce să mai fac X, Y, Z?” Rușinea afectează tot tabloul vieții unei persoane, aducând cu sine anxietate, vină, stimă de sine scăzută, pierderea identității, dezonoare, regret, deconectare, somatizări etc.
De fapt ar fi enorm de multă rușine și durere știind că toți ceilalți ar avea poarta deschisă către profunzimile sufletului meu. Sunt lucruri și decizii pe care mi-e greu chiar să mi le spun mie din cauza judecății pe care mintea mea este obișnuită să o facă automat, mi-e greu chiar să le discut în terapie. Mi-e greu spre imposibil să mă gândesc ce-ar însemna să mi le spună alții când nici eu măcar nu mi le pot spune. Sunt necesari ani de terapie ca să pot scoate la suprafață tot, dar pentru un om care nu are un terapeut lângă?
Sincer, nu-mi pot imagina!
Mă zbat din răsputeri să îndrum cât mai multă lume să apeleze la psihoterapie, la coaching, la orice forma de terapie a minții și a sufletului, să facă un pas afară din închisoarea pe care refuzăm de cele mai multe ori să o vedem că există în sufletul nostru. Debbie Millman, desemnată de presa din SUA ca fiind una dintre cele mai importante figuri din domeniul designului ( conceput designul de la Star Wars până la rebrandingul Burger King), a spus că cea mai importantă investiție din viața ei a fost cea în ședințele de psihoterapie… Dar asta este o altă poveste.
Vor fi poate unii dintre cei care vor citi care vor spune că nu-i adevărat, că nu e chiar atât de greu de dus rușinea. Le-aș spune doar să înceteze să se mintă. Este aproape inuman să stai cu o secure deasupra capului. Este cred că pe lângă doliu, rușinea este una dintre cele mai grele trăiri emoționale. Pentru că știi ce se întâmplă? Oamenii la cea mai mică ocazie să facă rău, o vor face. Îți vor face rău, te vor pune la colț, te vor jigni, te vor judeca și te vor „îngropa” emoțional. Și pe lângă tine vor suferi toți cei care țin la tine și care nu vor știi cum să te ajute. Avem undeva în adâncul nostru, al fiecăruia, rădăcinile unui călău cu sânge rece care se reactivează automat ori de câte ori are ocazia să subjuge pe cineva. Este necesar să depunem multă energie ca să ne activăm empatia și să reducem la tăcere călăul. Dar el există în fiecare. Neantrenându-ți empatia pe parcusul vieții sau hrănind călăul unui copil nu facem decât să perpetuam agresivitatea, bullyingul și tot ce vine la pachet cu, călăul interior.
Chiar nu este nevoie să existe gratiile fizice ale închisorii, sufletul are și el gratiile lui. Atât de multe lucruri nespuse stau ascunse după gratiile acelea încât nici cele mai crunte condiții exterioare nu pot egala penitența sufletului.
Iar astăzi când mă pregăteam să public articolul am dat peste această anchetă jurnalistică Cazul Alinei , care nu face decât să întărească motivul pentru care îți aduc astăzi în atenție ceea ce am scris.
Mai înainte de orice cred că este nevoie de iertare, este nevoie să ne iertăm noi pe noi pentru deciziile greșite pe care le-am luat în acele momente. Atunci au fost poate cele mai bune decizii pe baza volumului de informații pe care le aveam, cine știe? Oricum, primul pas este iertarea. Mă iert pentru deciziile pe care le-am luat atunci! Mă iert știind că nu am vrut decât să-mi fie bine, așa cum am înțeles eu binele atunci! Mă iert!
Iar apoi este nevoie să ne gândim de două ori înainte de a lăsa călăul liber la judecată. Aceia pe care îi criticăm și îi punem la colț sunt doar aceia a căror decizii greșite sunt mult mai evidente decât ale noastre. Dacă ne-am uita bine în viața noastră, cu siguranță am fi fix pe același loc. Între noi sunt doar momente diferite și poate un alt trecut.
Este un subiect atât de vast încât nu știu cum să-l închei. De fapt cea mai potrivită încheiere cred că ar trebui să se întâmple într-un cabinet de psihoterapie.
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
Cu drag,
Laura
P.S Dacă ți-a plăcut articolul, nu uita să dai like și share ca să ajungă la cât mai mulți prieteni
