Eroii au superputeri iar oamenii normali au experiențe.
M-am supărat multă vreme că n-am nicio superputere și dacă ar fi fost să aleg vreuna, ar fi să pot da timpul înapoi. Cred că știu și de ce n-am primit-o și nu o voi primi poate niciodată. Pentru că n-am dreptul, oricât mi-aș dori.
Acum câțiva ani aș fi folosit-o excesiv și cred că n-aș fi făcut bine deloc, cel puțin mie. Cu timpul am înțeles că experiențele lăsate la timpul lor, mi-au adus lecții pe care am putut construi frumos. Pe altele n-am mai putut construi nimic și a trebuit să le las să ardă ca pe un castel de cărți.
Au fost dăți în care mi-am dorit să dau timpul înapoi și să schimb anumite decizii, dar n-am putut. Și am văzut că nu doar eu am nevoia asta de a rescrie trecutul îndepărat, ci mulți dintre noi.
Colaborarea cu alți oameni m-a expus și mă expune unor povești atât frumoase cât și de-a dreptul cutremurătoare, povești despre care auzi doar în cărți sau vezi doar la televizor și în fața cărora, dacă le vezi de la distanță, te poți apăra cu negarea realității. În cabinet însă realitatea ți se dezvăluiește crudă, dură și nedreaptă. Sunt dăți în care și eu, din exterior, mi-aș fi dorit să fi putut da timpul înapoi împreună cu clientul/clienta, ca să schimbăm unele momentele care depășesc logica umană și nivelul de înțelegere a lor. Însă oricât am încercat, nu am putut să schimbăm fizic trecutul.
Ce avem la îndemână este doar puterea de a ne schimba filtrul prin care vedem acea realitate, atât. Avem puterea de a ne întoarce și de a ne ierta că n-am putut face nimic diferit. Avem puterea de a ne întoarce și a înțelege de ce, însă această înțelegere se dovedește câteodată inutilă.
N-aș știi să spun când e bine să înțelegem de ce și când nu ajută deloc, cred că ține de fiecare context, moment și om. Însă ce-am observat a fost că încrâncenarea în aflarea motivului, a ținut și mai mult persoana în durere și neputință.
Există cumva credința ascunsă că dacă înțelegem, trecutul se poate schimba cumva. Cu adevărat el n-are cum să se schimbe, poate doar interpretarea noastră îi dă o altă nuanță.
Cu timpul am văzut că e nevoie de abandon, de renunțare la a ne lua la trântă cu trecutul. Așa cum zice Yalom cred și eu că „la un moment dat, trebuie să abandonăm speranța unui trecut mai bun”.
Ce putem face în schimb? Poate să ne detașăm de gândurile care ne induc neputința: dacă aș fi știut, dacă aș fi făcut, dacă aș fi spus, dacă n-aș fi fost acolo, dacă aș fi ales diferit, dacă … dacă … dacă. Și să ne orientăm privirea către – ce putem face cu ce n-am știut ce să facem atunci.
Îndrăznesc să spun că putem vindeca iertându-ne! Poate asta e superputerea care se află latentă în fiecare dintre noi.
Educația relațională este o alegere!
Cu drag,
Laura
