Deținem un limbaj pe care a trebuit să-l învățăm și care se numește limba româna sau limba maternă, însă mai deținem un limbaj propriu, pe care l-am uitat înlocuindu-l. Se numește limbajul corpului iar acesta este singurul care ne aparține și ne reprezintă cu adevărat. Tu îți dai seama că cineva te-a învățat, adică ți-a explicat logic ce înseamnă iubirea? Iubirea aia care se simte. Adică ți-a transmis de fapt ce l-a învățat societatea că trebuie să fie iubirea, căsătoria, relațiile, ce înseamnă răzbunarea etc. Copiii au emoțiile pure și libertatea de exprimare nealterată încă de societate. Iar aici vorbesc despre impulsurile lor naturale de a se apropia, de a se îndepărta, de a cere mâncare, de a refuza mâncarea etc.
Corpul trăiește ce tu te chinui să explici prin cuvintele învățate de la alții.
Întotdeauna întreb ce reprezintă pentru celălalt anumite aspecte. Ce poveste i-a fost spusă despre relații, despre partener, despre viață? Și nu de puține ori corpul spune o cu totul altă poveste deoarece limbajul acesta al corpului l-am primit la purtător încă din primele luni de la concepție, în timp ce pe celălalt a trebuit să-l învățăm mult mai târziu.
Dacă tu crezi că limbajul articulat este cel care te reprezintă, eu cred că ai uitat să te mai privești în oglindă.
Observă atent un părinte al cărui copil încă nu vorbește și explică-mi, te rog, cum reușește să-l înțeleagă și cum cel mic reușește să se facă „înțeles” fără să vorbească.
Inteligența corpului depășește orice constuct mental și social.
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
Cu drag,
Laura
