Perfecțiunea îți cere să poți, nu să încerci, și decât să încerci și să dai greș, mai bine zici că nu poți. (L.G)
Replica din titlu am auzit-o astăzi pentru prima oară (conștient) și vreau să-ți spun că a fost dragoste la prima consoană.
Îți voi povesti o întâmplare, însă în timp ce citești aș vrea să rememorezi cele mai recente momente în care ai zis nu pot să fac asta, nu știu eu asta, nu sunt bun/ bună la asta, ce rost are să încerc, nu mi-a ieșit niciodată etc, apoi spune-ți replica din titlu și vezi ce efecte se petrec în tine.
Cuvintele acestea de o valoare colosală au fost oferite în ajutorul unei doamne participante în cadrul unui workshop organizat astăzi ca parte a conferinței internaționale de psihotraumatologie. Dialogul implica la acel moment un răspuns din partea dânsei, iar în timp ce se pregătea, chipul ei a trădat lupte interne de-o importanță colosală și tind să cred că simțea multă rușine, fiind pusă brusc în lumina reflectoarelor. Însă încerca să ascundă luptele interne prin afișarea unei aparente neputințe, evidențiată prin răspunsul – Nu cred că pot! Așteptările erau ca dânsa să continue o intervenție pe care a avut-o într-o discuție, însă aceasta continuare reprezenta practic dezvăluirea unui eveniment traumatic din trecutul ei.
M-am pus pentru o clipă în locul tipei și îți spun că și pentru mine ar fi fost extraordinar de greu să mă pot deschide și să pot povesti coerent și la subiect despre o situație traumatizantă, în fața unei audiențe atât de mari. În funcție de gravitatea evenimentului nu știu dacă l-aș fi putut povesti și punct.
În momentul în care s-a auzit acel nu cred că pot, toată audiența a părut suspendată, pentru fracțiuni de secundă, în tăcere și în uimire. Așteparea era că un psiholog să poată știi cum să relateze un eveniment din viața sa, fără să se blocheze. Ei, ce să vezi? Și psihologii sunt oameni și „surpinzător” reacționează la fel în fața traumelor puternice ca toți ceilalți, însă deseori au mecanisme funcționale și metode de echilibrare și revenire muult mai rapide. Dar da, și ei sunt tot oameni ca tine:)
Am simțit încordarea lui „nu pot” până în maxilare, care mi s-au contractat ( asta e o reacție la stres puternic și reprezintă modul în care corpul se pregătește de luptă). Ca o paranteză ( alta decât cea de mai devreme 🙂 ) vreau să subliniez cât de profund este înrădăcinată rușinea și teama ca ceilalți să ne vadă imperfecți, încât chiar numai imaginându-mi că aș fi putut fi în locul ei, m-a pus în poziție de luptă. Și chiar dacă atmosfera era una super prietenoasă, n-a mai contat în momentul acela. Era o provocare în aer, iar reacția mea a fost de luptă, nu de construcție ( asta ca să nu generalizez să zic că toate reacțiile, inclusiv ale tale sunt de luptă, deși studiile arată că mecanismele sunt la fel pentru majoritatea).
Perfecțiunea îți cere să poți, nu să încerci și atunci decât să încerci și să dai greș, mai bine zici că nu poți.
Însă genialitatea și experiența celei care a condus workshopul a venit efectiv să-mi și să ne îmbrățișeze lupta și să arate că e sol de pace. Atunci când la replica NU POT, răspunsul moderatoarei a fost: Nu trebuie să poți, merită doar să încerci și să vezi ce iese! mi-am dat seama că asta m-a ajutat să fac un alt pas în afara mitului perfecțiunii. Am simțit cum a mai picat un strat de rugină după vechiul și încâlcitul mit al perfecțiunii. Mitul care spunea – dacă oferi un răspuns, vezi să fie cel perfect! Și în timpul scurt pe care l-a cerut interacțiunea, nici pe departe nu era loc de un răspuns gândit îndelung, periat, coafat, dușat etc ci de un răspuns autentic și rapid. Perfecțiunea îți cere să poți, nu să încerci și atunci decât să încerci și să dai greș, mai bine zici că nu poți.
Iar toata situația mi-a adus aminte de multele rezistențe pe care le-am întâlnit în cadrul sesiunilor de coaching, atât la mine cât și la clienții mei, rezistențe care îmbracă forma – nu pot, nu știu eu asta, nu sunt bun/ bună la asta, ce rost are să încerc, nu mi-a ieșit niciodată etc. De multe ori începem să ne judecăm pentru replicile astea și să ne și pedepsim, că n-ar fi de ajuns faptul că ne pierdem autenticitatea în timpul ăsta…
Cât de vindecătoare este replica asta – Nu trebuie să poți, merită doar să încerci! În momentul în care am auzit-o, am simțit cum toate mecanismele de apărare s-au topit și replica mea a fost – „Ah, atunci hai să vedem ce iese! ” Și nu doar a mea ci și a tipei despre care vă vorbeam, a cărei limba s-a dezghețat miraculos!
Iar replica a fost a Dianei Vasile, sper să i se întoarcă înzecit!
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
