Știi momentele alea când simți că e prea mult ce se petrece cu tine? Când simți că vezi probleme peste tot în jurul tău sau dățile acelea în care simți să te retragi în tine? Când plângi după nimicuri pentru că-ți par a fi colosale?
Și mai întotdeauna te trezești în momentele ca astea că toți din jurul tău știu ce e de făcut și de reparat la tine, însă puțini dintre ei te privesc și te înțeleg cu adevărat. Caută-i din timp pe aceeia care te privesc în suflet, pentru că sunt rari ca diamantele.
Când suferința bate la ușa, te trezești bursc dezgolit/ă în fața unui profesor năprasnic. Când simți că nu mai știi cum să faci față și nimic din ce credeai că deții nu te ajută, începe să-ți înghețe sângele în vine. Atunci când te lovești de-un adevăr crunt, se face liniște în jurul tău și începi să realizezi că nimic din ce considerai important acum nu mai contează. Nu mai contează certurile, că n-ai avut bani să îți cumperi nu știu ce pereche de pantofi, că ai probleme la muncă sau că te-ai certat cu partenerul. Ce pierdere de viață! Toate devin mici, mici. Așa cum sunt de fapt, însă nu înțelegi decât abia atunci când nu mai ai ce pierde. Dac-am privi așa spre fiecare zi…
Însă abia când intri într-un joc unde miza devine viața ta, realizezi că n-ai avut nimic ce pierde cu adevărat înainte. Acolo, la răscruce de drumuri te întâlnești cu adevărat cu Creatorul tău. Acolo, la răscruce de drumuri vezi cât ești de mic.
Am fost de atâtea ori pe muchia dintre noapte și zi, dintre extaz și calvar, dintre viață și moarte… Am doar o vagă idee cât de crunt poate fi. Am așteptat nenumărate diagnostice săptămâni la rând și am avut așezate pe foaie unele crunte, ce-i drept pentru puțin timp. Slavă Domnului! Însă pentru atât timp cât să mă doboare, ca mai apoi să mă învețe să ridic mai puternică, să îmi îndrepte credința și să mă învețe umilința. După ce treci razant pe lângă moarte începi să înțelegi că în momentele de cumpănă rămâi doar tu cu tine și cu credința ta…lângă ceilalți. Oricât de mult îți sunt alături, suferința e doar a ta. Și doare rău. Îmi doresc să nu știi despre ce vorbesc și să nu rezonezi deloc cu ce scriu aici. Chiar îmi doresc asta. Dar cu siguranță ai în jurul tău oameni care au fost acolo. Sau poate n-ai habar prin ce trec. Atât de rar le știm poveștile celor de lângă noi. Știi de ce? Rănile acestea adese ori nu se văd pe chip căci ele se poartă adânc în suflet. Acolo-s transformate-n cicatrici.
Eu am realizat că tot ce-ți rămâne când te apropii de un capăt de drum, e credința în Dumnezeu deghizată în speranță și iubire. Mi-e greu să scriu rândurile acestea, însă le simt și m-aș trăda dacă ți-aș scrie despre altceva. Tu ia-ți de aici atât cât ai nevoie astăzi. Eu vreau să-ți las două idei: Caută-ți credința înainte să ai nevoie de ea ( între noi fie vorba avem nevoie în fiecare clipă de ea) și ține lângă tine oamenii care te pot apuca de suflet și te pot susține atunci când pici (chiar dacă tu poate îi etichetezi că nu-s cei mai fun sau cei mai de gașcă), măcar sunt cei autentici.
Îmi număr oamenii aștia pe degete ( chiar toți sunt de gașcă) și mă înclin în fața lor. Știți voi care sunteți…Vă mulțumesc!
Până data viitoare îți doresc să îți regăsești credința și să-ți asumi curajul de a o căuta.
