Îmi aduc aminte de o terapie în mijloc din cadrul unui curs, când clienta a spus că se simte singură și că noaptea resimte cel mai greu asta, iar terapeutul i-a răspuns direct, rece și drept: „EȘTI! Te naști, trăiești și mori singură!”
În momentul acela am înlemnit, m-a lovit în moalele capului și atunci mi s-a părut total neadecvat să spună așa ceva unui client.
Însă ce pentru mine a fost lovitură și imprudență, pentru terapeut a fost experiență iar pentru ea a fost moment de cotitură spre vindecare. Ulterior a devenit și pentru mine. Nu știu de ce, dar de atunci unele seri vin însoțite de mesajul ăsta : EȘTI! Cu timpul am reușit să mă împrietenesc cu gândul, însă nu mereu îmi iese.
Poate că noaptea ne aduce întotdeauna mai aproape de noi. Când măștile pică, apare adevărul. Noaptea când așezăm obosiți capul pe pernă, nu mai avem pe cine să mințim. Poate doar pe noi. Știi, poate ne obosesc măștile, nu efortul fizic.
Noaptea dispar comparațiile pentru că mai singuri ca în somn și-n boală, nu putem fi niciodată. Rămâi tu cu tine, eu cu mine și fiecare cu sine, singuri.
Așa cum suntem de fapt! Singuri…
Iar asta este una dintre nopțile alea… EȘTI!
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul de a râmâne cu tine, singur/ă!
