Articol scris în 18 Decembrie 2018
Mă uitam zilele trecute pe niște fotografii de la revoluție și mă gândeam oare câți dintre noi suntem conștienți că durerea aceea se află captivă în noi?
Oare câți dintre noi au avut ocazia să proceseze acea traumă colectivă?
Oare câți cred că dacă n-au fost acolo, durerea i-a ocolit?
Mă gândeam sincer cât de speriată eram acum ceva vreme de tot ce ținea de subiectul ’89. Am evitat chiar să mă uit pe fotografii. De ce? Pentru că încă durea (și doare), iar asta este nu reprezintă decât un semn de rană deschisă.
Evitam de parcă moartea ar fi fugit dacă eu nu mă uitam sau de parcă durerea nu ar mai exista. Privind ieri trupurile neînsuflețite a acelora care au crezut într-o cauză, m-am înfoirat când am simțit încolțind recunoștința în locul fricii, deoarece nu știu când ea s-a transformat. Chiar nu știu! Când am ajuns să privesc moartea cu respect și nu cu frică? Nu știu când m-am oprit din drum și m-am uitat înapoi, dar știu cu siguranță că nu m-am uitat spre revoluție. Poate atunci când m-am uitat înapoi spre stămoșii mei? Am înțeles cândva că eu nu sunt doar ce știu azi, ci tot ce-au fost ai mei cândva.
De când m-am oprit ca să mă uit înapoi simt că văd mai clar. Mă uit la bunica și apoi la mama, mă uit la mama și apoi la mine, mă uit la tata și apoi la sor-mea, mă uit la sor-mea și apoi la nepoata mea, mă uit la cumnatul și cei din familia lui și nu-mi pot da seama unde mă delimitez eu de ei. Nu vorbesc despre limitele personale ci doar despre comportament. Parcă atunci când ne adunăm, împrumutăm unii de la ceilalți, luăm de bune sau copiem inconștient toate cele ce există în trecut, cu scopul de a le trimite mai departe. Știi, chiar și atunci când zicem că nu vrem să facem asta, chiar și atunci transferăm generațiilor următoare. De ce? Pentru că nu ne oprim să vedem ce informații avem în interiorul unei generații ci mergem pe pilot automat. N-avem timp de introspecții, n-avem timp despre discuții sincere, n-avem timp să vindecăm, dar avem timp să fugim sperând că ele se vor dilua în timp. Ciudat fapt că fuga le întărește.
Acum vreo 3 ani mi-am dat voie să mă întorc și să-mi înfrunt trecutul, cu ce am eu la îndemână. La mine căutarea a luat forma cărților, a terapiilor, a formărilor, a coachingului și a tot ce mi-a picat la mână. Și pentru că asta a funcționat pentru mine, asta dau mai departe. Am mers din aproape în aproape atunci când am simțit că la fiecare lacrimă vărsată și fiecare pas înainte, m-am simțit parcă mai … eu. Am mers până într-acolo unde am experimentat terapii alternative cu scopul de a-mi demostra că există ceva mai presus de ego-ul meu. Și am înțeles că există multiversuri. Am încercat să adun și încă o fac, cât mai multe informații despre strămoșii mei, despre părinții mei, așa din bucăți.
Ei sunt parte din mine și eu din ei
De ce?
Ca să pot să încep să mă compun pe mine.
Poate te întrebi, ce rost?
Citeam cândva că disfuncțiile familiale sunt precum focul izbucnit într-o pădure. El se rostogolește din generație în generație luând totul în drumul său până când o persoană are curajul de a se opri și de a-i face față. Acea persoană va reuși să aducă pace strămoșilor și ușurință succesorilor.
Un copac fără rădăcini pe lângă faptul că nu e viu, e și supus pieririi. Viața are rădăcini și oricât ai încerca tu să îți spui că n-ai treabă cu trecutul alor tăi, seva ți-a fost dată de la ei.
Astăzi le mulțumesc strămoșilor mei pentru că au înfăptuit minunea de a se aduna iar prin asta au făcut posibilă respirația mea de astăzi. Le mulțumesc și îi eliberez de greșelile trecutului și de nevoia mea ca ei să fi fost perfecți. Astăzi știu că facem bine cu tot ce avem la îndemână!
Scriind asta mi-am adus aminte de o mantră cu care am început să rezonez după ce mi-am început propriul proces de iertare și mai rezonez deoarece rostirea ei îmi pare în sine un proces de vindecare. Am încercat o traducere din engleză, dar fiecare e liber să înțeleagă cum are nevoie.
“I release my parents from the feeling that they have already failed me.
I release my children from the need to bring pride to me; that they may write their own ways according to their hearts, that whisper all the time in their ears.
I release my partner from the obligation to complete myself.
I do not lack anything, I learn with all beings all the time.
I thank my grandparents and forefathers who have gathered so that I can breathe life today. I release them from past failures and unfulfilled desires, aware that they have done their best to resolve their situations within the consciousness they had at that moment. I honor you, I love you and I recognize you as innocent.
I am transparent before your eyes, so they know that I do not hide or owe anything other than being true to myself and to my very existence, that walking with the wisdom of the heart, I am aware that I fulfill my life project, free from invisible and visible family loyalties that might disturb my Peace and Happiness, which are my only responsibilities.
I renounce the role of savior, of being one who unites or fulfills the expectations of others. Learning through, and only through, LOVE, I bless my essence, my way of expressing, even though somebody may not understand me.
I understand myself, because I alone have lived and experienced my history; because I know myself, I know who I am, what I feel, what I do and why I do it.
I respect and approve myself. I honor the Divinity in me and in you.
We are free.”
(This ancient blessing was created in the Nahuatl language, spoken in Mexico. It deals with forgiveness, affection, detachment and liberation).
Îmi eliberez părinții de sentimentul că ei deja m-au dezamăgit.
Îmi eliberez copiii de nevoia mea ca ei să fie obiectul mândriei mele; astfel să-și poată scrie propriul drum în acord cu inima lor, în acord cu vocea care le șoptește tot timpul în ureche.
Îmi eliberez partenerul de viață de obligația de a mă completa.
Nu-mi lipsește de fapt nimic și învăț cu toate ființele, tot timpul.
Le mulțumesc bunicilor și străbunilor pentru că s-au întâlnit ca eu să pot exista astăzi. Îi eliberez de toate greșelile trecutului și a dorințelor neîmplinite, conștientă că au făcut tot posibilul, cu nivelul de conștiință pe care l-au avut la momentul respectiv ca să-și rezolve situațiile. Vă onorez, vă iubesc și vă privesc ca fiind inocenți.
Sunt sinceră în fața ochilor tăi, ca să se știe că nu ascund și nu datorez nimic, nimănui în afară de a fi sinceră cu mine și cu propria mea existență, și că având aproape inteligența inimii, sunt conștientă că îmi îndeplinesc misiunea vieții mele, eliberată de loialitățile familiale conștiente și inconștiente care-mi pot clătina pacea și fericirea mea, care-s de fapt propriile și singurele mele responsabilități.
Mă lepăd de rolul de salvator și de rolul de a fi cel care unește și îndeplinește așteptările celorlalți. Învățând prin și numai prin IUBIRE, îmi binecuvântez esența de a fi, îmi binecuvântez modul de exprimare știind chiar și că vor fi oameni care nu mă vor înțelege.
Mă înțeleg pe mine deoarece eu singură am trăit și experimentat propria mea viață, deoarece mă cunosc, știu cine sunt, ce simt, ce fac și de ce fac.
Mă respect și îmi dau perimisiunea. Onorez DIVINITATEA din mine și din tine.
Suntem liberi!
Îți doresc să-ți asumi curajul unei relații trăite autentic.
Cu drag,
Laura
Povestesc despre relații și cum să creezi spațiu iubirii pe care ți-o dorești.
