Există aspecte extrem de importante ale relației afective pe care prea puțini dintre noi avem curajul de a le privi: relația părinților noștri.
De ce? Deoarece ea reprezintă prima educație relațională pe care am primit-o prin hipnoză aproape. Specialiștii au descoperit că undele creierului uman, de la 2 până la vârsta de 7 ani, sunt în zona de Theta, zonă în care se petrece hipnoza. Mai exact este o vârstă în care încărcăm informații în soft ( creier ) fără a le pune la îndoială.
Unii o mai numesc programare.
Acel program reprezintă baza de plecare a fiecăruia, fie că ne place sau nu. Dar dacă nu ne uităm în direcția aceasta, nu înseamnă că ea dispare brusc. Absolut deloc, ci din contră, acaparează din ce în ce mai mult și ajunge până-n punctul în care nu mai știm ce vrem. De fapt una vrem și alta facem. A se traduce, adultul care ești vrea una, însă face ceea ce a învățat acasă (alta). Unii o mai numesc disonanță cognitivă.
Modul în care se comportau părinții unul cu celălalt, modul în care-și vorbeau, modul în care porneau și încheiau discuțiile, modul în care s-au ales unul pe celălalt, reproșurile pe care și le făceau, motivele pentru care erau încă în relație, comunicarea lor cu exteriorul, modul în care își făceau complimente sau se criticau, modul în care se îmbrățișau, sărutau, modul în care au vorbit cu tine despre cuplu, sex și relații … toate acestea și multe altele reprezintă programul de bază al fiecăruia dintre cei 2 parteneri.
Modul în care un bărbat se comportă cu o femeie sau o femeie cu un bărbat, e modul în care părinții s-au comportat unul cu celălalt.
Pentru bărbații etichetați ca misogini, am blândețe față de copilăria lor. Misoginismul ascunde o relație deficitară cu propria mamă.
Pentru femeile „puternice” am înțelegere pentru durerea pe care au îndurat-o femeile din familia ei. În spatele multor mecanisme de putere stau uneori unele dintre cele mai dureroase abuzuri.
Fiecare e cu piesa lui. Dar cel mai important este să știe care este acea piesă deoarece este prima și cea mai profund implementată lecție.
Atâta vreme cât o știm, învățăm în timp să o acceptăm (deși poate mulți dintre noi și-ar fi dorit să fie altfel, ca adult ajungi să înțelegi că și ei au făcut ce au știut mai bine cu informațiile pe care le-au avut), avem posibilitatea de a învăța și de a crea împreună cu iubitul/ iubita ceea ce ne-ar plăcea să avem noi, nu ce am învățat.
Sunt atât de puternice rădăcinile astea, n-am cuvinte să le descriu adâncimea la care ele sunt prinse. Unii vor simți nevoia să le smulgă, alții să-și planteze unele noi, depinde! Nu există o singură cale corectă, ci ce este benefic pentru fiecare.
Privește cu ochii adultului către relația părinților tăi și întreabă-te oare ce lecții și-a luat singur copilul care ai fost o dată? Ce a înțeles el/ ea despre sexul opus, despre cum se comportă cu sexul opus, ce înseamnă relația, ce abuzuri au existat ( verbale, fizice) și ce am înțeles eu copil din ele? Ce mi-am promis că n-o să fac niciodată ( și de multe ori am făcut)?
Ce educație relațională am primit eu?
Niciodată nu este târziu pentru a învăța. Și adulții învață! Important este să înțelegem necesitatea.
Despre asta scriu. Despre necesitatea de a ne descoperi propriile nevoi și de a le oferi copiiilor noștri exemple de relații afective mai echilibrate.
Într-o lume plină de posibilități, educația relațională este o alegere.
Alege înțelept!
Cu drag,
Laura
