La o terasă în București muzica răsună în difuzoare, e dificil să-ți aduni gândurile. Rog frumos dacă se poate da muzica un pic mai încet. Răspunsul lor îmi aduce aminte de o condiționare cu care nu mă mai identific: ” păi suntem terasă, așa află oamenii de noi”. Este o clădire impunătoare, într-un loc în care deține „monopol” aproape și ei vor să atragă atenția și prin zgomot. Deși dacă fac un sondaj pe terasă, nu cred că e vreunul venit datorită muzicii :))
Eu aud – trebuie să ne facem văzuți, să ieșim în evidență, să facem valuri iar de voi, cei pe care deja i-am „atras” (pe mine nicidecum prin muzică), nu prea ne pasă. Și mă gândesc că și la școală și în business și în viață este la fel. Se cere să faci gălăgie, să ieși în față, să atragi atenția, să te vinzi… Exact ca atunci când suntem mici – Spune și tu o poezie, ca să demonstrezi ce știi, ca să ne mândrim cu ce ești… nu cu cine ești!
Oamenii care-și fac treaba în liniște și consecvent sunt marginalizați. Sunt aia tăcuți și „neintegrați”. Le trebuie curaj și determinare să înfrunte gălăgia acelora care încă spun poezii forțați.
Un om pe care eu îl experimentez ca fiind tăcut și dedicat, doar ce și-a ridicat în brațe trofeul Roland Garros, un om care a până de curând a purtat un costum no name 🙂 dar câte vorbe și-a auzit până aici…
Am în jur oameni tăcuți care refuză să mai spună forțat „poezia”, care refuză să facă gălăgie ca să fie văzuți, oameni care-și văd de treabă și își șlefuiesc măiestria în liniște. Acești oameni au 5-10 oameni la clase, 10-20 de oameni în săli, reach organic de 10.000 sau muult mai puțin.
Mi-e sete de valorile sănătoase, de acei oameni care refuză să strige în gura mare „Sunt aici! Observă-mă, merit!” Deși recunosc că în același timp văzându-le lupta de a-și menține coloana vertebrală chiar și murind de foame, mă oftic.
Mă oftic când sunt atacați, marginalizați și când pe aceeași scenă cu ei, câștigă ăla care face gălagie mai tare, dar care pentru a-și alimenta țipătul a trebuit să facă rabat de la valorile sufletului său. Mă oftic deoarece mi-e mai ușor să mă apăr prin ei 🙂
Uitându-mă la Simona Halep gândesc că poeziile forțate, valurile artificiale și glasurile pițigăiate atrag pe termen scurt, însă lipsa esenței se va vedea într-un final iar atunci glasurile pițigăiate se vor transforma în huiduieli.
Și fix pe aceeași scenă munca aceea tăcută într-un final va aduce un imn cântat la scară largă și un stadion ce-și înclină capul.
Eu simt că merită!
Nu știu ție, dar fiecare celulă din corp meu simțea nevoia viscerală să asiste la încununarea bunului simț.
Până data viitoare îți doresc să-ți asumi curajul unei vieți trăite autentic, cu bune și rele.
Cu drag,
Laura
Foto monitorulvn.ro
