Am auzit de curând pe stradă un dialog dintre o mamă si băiatul ei. A pornit de la un refuz vehement al copilului de a mai mânca dintr-o gogoasă și a continuat apoi cu o replică (aparent banală) a mamei: „De ce vrei s-o superi pe mama? Hai nu mai fi obraznic și mănancă tot, că altfel mă supăr pe tine.”
O fracțiune de secundă mi-a trebuit până m-am identificat cu băiețelul și am simțit revolta copilăriei.
Și mi-am reamintit cum mi-am vindecat furia asta pe la vârsta adolescenței, atunci când am aflat de trauma trăită de generația bunicilor mei/ noștri. Puțini vorbesc despre asta și e lesne de înțeles de ce. În 1946-1947 România a trecut printr-o cruntă deprivare alimentară și cu părul ridicat pe mână și cu durere în stomac, mi-am amintit de experiența bunicul meu care îmi povestea că a fost necesar să mănânce coajă de copac multă vreme, doar ca să nu moară de foame. Altceva nu exista. Coajă de copac….
În lumina amintirii ăsteia, am înțeles atunci că „mănâncă tot din farfurie” e doar un mecanism de autoconservare. N-a fost impunerea autorității.
Și totuși astăzi nu pot să nu ma gândesc că afirmația mamei, aparent banală, este chintesența modului în care copilul asimilează ideea de iubire. În care majoritatea am asimilat ideea de iubire.
Copilul acela va deveni adultul care va crede că iubirea este o recompensă pentru a fi bun/ ascultător și nu cum așa cum este sănătos, pentru că este transparent și autentic. Adultul ce va alege să corespundă ca să fie recompensat cu iubire.
MiniOm ce nu voiai să mai mănânci gogoașa, vreau să știi că iubirea e acceptare, nicidecum recompensă. Și mama ta cu siguranță tot asta vrea să-ți transmită.
Alege să fii transparent, dar te rog mult, nu corespunde!
